10 decembrie 2014

In ritmuri muzicale

Copilă fiind mă îndrăgostisem de un muzician ce cânta la trompetă. Mă amuza teribil când îl auzeam cântând. Nu mă fascina, nu mă capta, nu era genul de instrument care să mă impresioneze, ci mai degrabă care să-mi stârnească zâmbete. Și el ca individ era exact ca instrumentul la care cânta. Plăcut la vedere, amuzant, însă nu genul de tip care să mă capteze, care să fie capabil să mă aibă cu adevărat. Tocmai de aceea, tocmai pentru că nu știa cum să-mi cânte încât eu să dansez prin viață, relația nu a mers. Notele începuseră să o ia razna și nu ne mai sincronizam acordurile. Trompeta începuse să devină o batjocură, să îmi deranjeze auzul, tipul să mă indispună prin cuvintele prost aranjate și situațiile exagerate în care vedeam că ne aflam și într-un final, distruși de propriile ego-uri, răniți reciproc de parcă fusesem cei mai mari inamici, ne-am îmbrâncit din relație.

M-au maturizat toate acele răni. Aveam nevoie de maturizare. Trebuia să realizez că nu lângă unul care cântă la trompetă trebuia să mă aflu. Nu era pentru mine. Pentru alta, poate da. Dar eu aveam nevoie de altceva. Ceva care să mă poată stăpâni, să mă oprească din drumurile mele prăpăstioase, un bărbat capabil. Să știe ce este iubirea și să mă învețe și pe mine. Așa că unul cu vioara m-a fermecat. Pentru 3 secunde. Cânta la vioară, ceea ce mi s-a părut că îi dă un aer sofisticat. Ceva la care aspiram. Genul acela, elegant- chic. Cu geantă din piele pe o parte și palton slim. Însă am realizat că fascinarea sunetului de vioară nu durează prea mult la mine. Mă plictisea. Și de plictiseală auzeam doar un sunet de fundal enervat, care parcă mă critica și mă arata cu degetul, scârțaia că viața e mai mult decât carieră și ideile mele colorate, că trebuie să încetez să mai fiu schimbătoare și să nu mai trec de la o extremă la alta. 

Nu m-am blocat, până la urmă nu plătisem bilet la un concert de operă, nu aveam nevoie ca un violonist să-mi schimbe tempo-ul așa că nu am stat mai mult de 5 minute de vorbă cu el.  


Zâmbitoare, pe propriul refren am mers înainte până am găsit muzicianul perfect. Perfect pentru mine. Știe să schimbe ritmul oricând e nevoie și să mă facă să merg în pași de dans deținând linia melodică, modicând-o sau adaptând-o după împrejurări. Este vorba despre un chitarist.


Știe să-mi atingă cele mai sensibile corzi sau să mă ridice în picioare într-un ritm alert, astfel ca eu să nu mă plictisesc. Se oprește din cântat atunci când nu se simte apreciat sau ascultat, dar știe mereu să cânte melodia potrivită astfel încât să mă întorc de pe cărările mele haotice și din îndărjirile mele neînțelese. Ciupește corzile și mă mânuiește. Schimbă genurile muzicale, mă plimbă în trecut cu melodii vechi, călătorim împreună diferite țări, mă duce pe tărmuri spaniole, gustăm din eleganța muzicii franceze, testăm romantismul ei și mă aduce în prezent printr-o notă înaltă. 

Da, m-am îndrogostit de un chitarist. Este singurul care se poate modela dupa mine, însă care mă și provoacă să joc în hora lui.  

Surse foto: Pinterest

17 noiembrie 2014

Scrisoare către toți iubiții noștri bunici

sursă: http://www.anabirchall.ro/wp-content/uploads/2012/08/iubiti-va-batranii.jpg
Scumpă bunică,

mi-a părut rău să aud că noaptea trecută nu ai putut dormi. M-am gândit încă o dată la tusea care nu-ți dă pace. Sau m-am gândit că bunicul nu e bine. Dar înainte să mă panichez mai tare, mi s-a spus și motivul pentru care nu ai putut dormi: că a ieșit Iohannis președinte. Că n-o să ți se mărească pensia.

Atunci am cunoscut o ușoară dezamăgire, nu neapărat din partea ta, ci a tuturor bătrânilor doritori de o pensie mai mare. E o dorință bună în esență, da, nu e om care să nu-și dorească un leu în plus la venit, recunosc. Dar e o oarecare doză de egoism în matale, bunico! Te-ai gândit vreo secundă la mine noaptea trecută? Sau când ai votat? Te-ai gândit la vreunul din nepoții sau dintre copii matale? În schimb te-ai gândit că a ieșit Iohannis președinte și că n-o să se mărească pensiile...

Bunico, știi de ce cred eu egoism? Nu, nu din cauză că mi-ar fi plăcut să te gândești la mine, ar fi egoism din partea mea să cer asta, dar pentru că pensiile matale și a mamei mari de la colț e majorată muncind mama mea, tatăl meu, oameni care lucrează în România. Care se chinuie aici, în țara asta. Pe spatele părinților noștri și chiar a noastră, a tinerilor.

Și nu ar fi nici acum o problemă, așa ați făcut și voi: ați muncit pentru bunicii voștri, apoi pentru ca să vă creșteți copiii, cumva e normal ca și ei să muncească pentru voi. Bunico, nu mă înțelege greșit, nu te condamn nicio secundă pentru alegerea matale, ai acest drept, iar eu îl respect. Dar te rog, nu îți irosi nopțile și nu te îngrijora pentru un președinte!

Gândește-te (dar în timpul zilei), la tinerii care pleacă din țară. Gândește-te la nepoții care vă pleacă și la pustietatea satului. Picior de tânăr nu mai prinzi decât când se întoarce vreunul din Spania sau Italia de la muncă sau în concediu. Nu vă e dor de ei? Nu v-ar plăcea să aibă de lucru acasă?

Gândește-te la cei mai îndârjiți, printre care mă număr și eu, care refuză să plece și vor un loc de muncă în țară. Care se chinuie ani de zile într-un învățământ instabil, care se schimbă de la an la an și care termină școli, facultăți, unii merg mai departe, tineri cu care voi vă mândriți, știu sigur asta, vă vorbiți și vă lăudați cu nepoții pe ulițe. Știu că încă plângi când vezi poza de la absolvire pe care ți-am trimis-o. Știu că ești mândră de mine. Te-ai gândit câtă muncă și câți ani de învățat și cât stres au fost în spatele meu până în momentul în care mi-am pus un zâmbet obosit pentru a imortaliza acel moment?! Și pentru ce? Pentru o diplomă de care tu, mama, mătușile și chiar și eu să ne mândrim? Eu doar uneori pentru că am văzut că faptul că o dețin nu m-a ajutat în găsirea unui loc de muncă, dimpotrivă, am fost refuzată de câteva ori pentru că eram "calificată" sau că presupunea să-mi dea un salariu mai mare pentru că am studii superioare.

sursă: http://www.economiczoom.ro/wp-content/uploads/tineri-somaj.jpg

Te-ai gândit oare la cum mi se strângea inima de durere și frustrare când vedeam că sunt ignorată, că nu pot să mă afirm, nu mă pot dezvolta profesional, când vedeam că patronul pentru care lucram și îl ajutam să se îmbogățească, își bătea joc de inteligența mea, îmi călca în picioare orice urmă de creativitate pe care o mai dețineam, iar șefii își asumau ideile mele în fața mai marilor lor, oameni care au încercat să mă transforme într-un robot de idei, bun de muncă și tăcut. La asta te-ai gândit azi noapte?

Te-ai gândit la copii matale care trăiesc viața grea urbană dintr-un salariu minimum pe economie? Te-ai gândit la nepoții matale din sat care nu o să aibă ce să lucreze și vor trebui sa plece sau să fie agricultori ca înaintașii lor? Bunico, ce spui dacă ți-aș zice că vreau să-mi întemeiez o familie, dar nu acum, pentru că doresc un venit mai mare încât să pot să-mi cresc copiii cu responsabilitate. Să pot să le ofer măcar ce mi s-a oferit mie. Și, chiar dacă vremurile nu sunt favorabile pentru tineret, o să mă risc totuși, voi trage și mai mult de mine, pentru a putea să mă declar pe deplin împlinită ca femeie.

Draga mea! În noaptea să asta dormi, oricine ți-ar fi președinte! Roagă-te lui Dumnezeu, nu să-ți mărească pensia, ci să te ajute să-ți vezi familia fericită, împlinită, sănătoasă (sau măcar cu un sistem de sănătate mai bine pus la punct, ca să fie o speranță!) și aproape. Și crede-mă bunico, credeți-mă bunicilor, dacă ei au un serviciu și un salariu decent, vor avea ei grijă de dumneavoastră! Pentru că, în ciuda a ideii preconcepute, că suntem o generație fără scrupule, noi suntem de fapt cu inimă bună, doar că viața grea ne-a făcut pragmatici.

Cât despre președinte, Dumnezeu să îl lumineze și să ne lumineze și pe noi! Dacă e cel mai potrivit tot El știe! Mulți ne punem speranța în Iohannis! Ideea e că și el e om și va greși și va dezamăgi, asta e clar! Mai mult de atât, trebuie să vedem adevărul: nu președintele deține întreaga putere, e doar, așa cum spune românul " o marionetă" în mâinile celor din spatele lui, care sunt și ei plini de bube!

Însă, scumpa mea, trebuia azi noapte să fii bucuroasă și mândră, nicidecum tristă pentru oricum o minciună sau un jug în plus pe umerii altora: copii matale, nepoții matale au vrut altceva, au vrut o schimbare și prin tenacitatea și speranța dusă la extremă, au dobândit-o! De asta fii mândră, bunico! Încă aveți un tineret puternic!


A ta tânără nepoată,

D.




11 noiembrie 2014

Pauză cu miros de portocală

Ajunsese iar târziu de la muncă, se simțea epuizată. Își dorea o pauză, însă nu își permitea. Nu acum când proiectele se adunaseră în agenda ei. Se mulțumea cu momentele de respiro dimineața cât se pregătea de muncă și poate seară când ieșea pe poartă companiei la care lucra. Îi plăcea, îi plăcea enorm ce făcea, "merita oboseala" spunea ea. Era tânără, era în putere, avea avânt și entuziasm, nimic nu îi putea schimba direcția. 
  
 În casă mirosea a portocale, semn că cineva i-o luase înainte. Se descălță de ghetuțele cu toc și zâmbi. Adora mirosul de portocală. Adora portocalele. Își aruncă eșarfa jos și se duse în birou, unde văzuse lumina aprinsă. 
  
 Se opri în prag și admiră priveliștea. Cameră era luminată doar de o lampă. Era dezordine pe birou. Niște dosare deschise.  Un teanc de cărți pe marginea lui. Își micșoră ochii ca să poată vedea un titlu de carte. "Codul penal". Laptopul era aprins. Lucra la un caz de acasă. Îl vedea concentrat. Pe scaunul lui directorial, părea prins într-o altă lume. N-o auzise când intrase în casă. N-o vedea sprijinindu-se de tocul ușii. 
  
 Era o imagine liniștitoare. Să îl știe aproape de ea. Să știe că se află în căminul lor, în sanctuarul lor. Era cald și mirosea a portocale. Ceva o gâdila la picioare. Pisică se mângâia de picioarele ei. Asta era pauză ei. Să fie lângă ființele iubite și să stea în pacea pe care cei doi o degajau.  Afară era frig, o toamnă urâtă, dar nu conta, nu conta nici haosul cotidian, nu contau nici problemele, pentru că o data ce călca în interiorul casei, situația se schimba. Dădea pantofii jos, schimba rochia cu ceva mai comod și stăteau împreună. Ori la masă și își povesteau vrute și nevrute, ori pe canapea cu televizorul mergând, ori în pat jucându-se și tachinându-se ca doi copii. 
  
 -Nu zici nimic, scumpo? îi spuse el, ridicând privirea către ea. Crezi că nu te simt că ești acolo? 
  
 -Nu aveai cum, am venit silențios ca o pisică. 
  
 -Așa e, dar ți-am simțit parfumul. Mă știam urmărit, zâmbi el. 
 Nu avea nevoie de odihnă, îl avea pe el. El era cel care îi dădea putere să meargă înainte. Privirea lui caldă îi mângâia sufletul când simțea că nu mai poate. El era răsfățul ei.  
  
 Se duse lângă birou și se așeză în poala lui. Îl săruta pe frunte. El își îngropă față în părul ei lung. 
  
 -Ce mi-ai adus? spuse el ca un copilaș. 
  
 -Ce să îți aduc? Un pupic. Ba nu, mai mulți. Era super ofertă și am zis că poate vrei. Tu cu ce m-ai așteptat? 
  
 -Ți-am desfăcut o portocală. Știu cât de mult îți plac portocalele. 
  
 Închise ochii și îl îmbrățișă strâns. Zâmbi în sinea ei. Nu-și putea dori altceva. Super oferta o primise ea când îl întâlnise prima oară. 

13 octombrie 2014

Open closet (I)

 Orange Soul astăzi și-a deschis și dulapul, nu doar sufletul și dă spre vânzare următoarele obiecte:

 Teniși:








     Ceas de perete Marks & Spencer: 







     Geantă office vintage: 






    Pentru detalii mesaj pe Facebook: www.facebook.com/byOrangeSoul

    5 octombrie 2014

    Fugară

     Mergeam de vreo jumătate de oră, când mi-am dat seama că nu mai cunosc peisajul și nu știu exact
    unde mă aflu. Am plecat iar la întâmplare, pe străzile mici și însorite, în căutarea a ceva. A ce anume, nu aș putea spune, caut ceva, caut pe cineva sau pur și simplu caut să mă eliberez. Caut un indicator, o plăcuță pe care să scrie numele străzii, ca să știu cam încotro aș putea să o iau mai departe.

    Strada Elena Farago. Elena Farago, București. E toamnă. O toamnă frumoasă, însorită, pe gustul meu. Mă opresc să caut pe telefon indicații spre metrou. De ar putea să îmi dea indicații și spre o liniște interioară. Mi-e dor de casă. Mi-e dor de toamna de acasă. Nicăieri nu e mai frumoasă toamna decât cea de acasă. Brașovul este superb oricum, indubitabil, însă explozia de culori ale orașului și soarele răcoros îi dau un aer sofisticat. Plus că e acasă. Mi-ar prinde bine o conversație cu o voce prietenoasă la o terasă pe Republicii. Mi-ar prinde bine o față blândă, cunoscută, dragă. 
      
     Realizez că în ciuda prietenilor pe care îi am aici, în București, tot cei de acasă sunt de bază. Poate din cauza aerului familiar pe care mi-l inspiră. Poate că îmi aduc aminte de adolescență, de familie, de fericirea și zâmbetul pe care l-am împărtășit atâția ani inocenți, din cauza amintirilor frumoase pe care le împărțim. Poate din cauză că m-am săturat de convorbiri telefonice. De mesaje pe what's app sau facebook.  
      
     Mereu am fost fugară, cel puțin așa îi plăcea lui să râdă de mine. "Ești o fugară, uită-te la ține! Nu îți place acasă, te plictisești prea repede. Îți place să fii mereu plecată, să cazi seara de oboseală, nu mai semeni nici cu pisica ta. Pe ține te liniștește și odihnește ideea de a pleca. Ai portbagajul plin de chestii personale, haine de schimb, pături, genți, umerașe. Nu știi niciodată ce faci, parca mașina ți-ai pregătit-o pentru orice.  
      
     Tu îți găsești plăcere în a te complica. Nu îți place viața simplă, calmă, din punctul ăsta de vedere nu ești ardeleancă. Îți clocotește sângele în vene, se vede, bați mereu din picior. Oare îmi vei spune vreodată de ce fugi? Ce nu ai găsit încă? De ce ți-e frică să te oprești?

    Hai, îmbrățișează-mă, cine știe când te mai văd, și unde mai ajungi după ce pleci de la mine. Doar întoarce-te mereu la mine. Fugară mică." 
      
     Se pare că avea dreptate. Nu mi-a luat decât o zi să mă decid să mă mut aici ca să îmi urmez visul și încă 4 ore să îmi fac bagajele și doar jumătate de oră să îl laș suspinând, cu promisiuni că nimic nu o să se schimbe, voi fi mereu aceeași fugară care se va întoarce la el.  
      
     Promisiune pe care mi-am ținut-o până când a intervenit încrederea că totul va fi bine și că suntem invincibili, nu ne-au distrus încercările celor 3 ani, nu ne distruge distanța și nici vizitele mai rare, suntem ființe puternice, carieriste, dar cu priorități.  Iar când am început să ne dăm seama că suntem restanți la capitolul comunicare și că oboseala ne joacă feste și ne face mai mult să ne îndepărtăm decât să cădem în rutină aia plăcută, benefică, era cam târziu. Ne-am trezit zăpăciți că ne închidem telefoanele, că vorbim banalități, că rostim niște cuvinte pentru că așa începe vocabularul nostru romantic, să ne vedem de amicii noștri mai mult decât de noi. Ne-am trezit crescând separat.  
      
     Am crezut că mutarea lui aici o să ne readucă în punctul în care ne-am bifurcat, dar era un nod peste care nu am știut cum să trecem. Trecuse prea mult timp în care nu am vorbit cu adevărat, iar sufletele noastre uscate s-au îmbibat cu cuvintele altora. 
      
     Mă uit la ceas și văd că a mai trecut o jumătate de oră, iar eu în loc să ajung la metrou am ajuns la lacul Morii. Bate un vânt nebunesc, de mă ia pe sus. Aș vrea să mă ia pe sus, să văd el unde mă duce. Știu unde m-au dus picioarele, știu unde m-a dus inima, văd unde m-a dus rațiunea. 

    Poate el are vreo idee mai bună... 


      

    2 octombrie 2014

    Scrisoare pentru mami

    Draga mami,

     Azi nu e doar o zi specială pentru tine, e o zi specială și pentru mine. E ziua în care te sărbătoresc pe tine și asta nu pentru că în restul anului nu te sărbătoresc, dar în 2 octombrie în casă miroase altfel. Miroase a căldură, chiar dacă afară este înnorat și frig; miroase a bucurie, chiar dacă nu stăm toată ziua împreună; miroase a familie, chiar dacă uneori casa ne este goală. Mie mi-e deajuns să fim împreună, la o poveste în camera ta, pentru că nimic nu-mi aduce bucurie decât glasul tău.
      
     Ești cea care mi-a ghidat pașii atâția ani prin viață, care m-a împins de la spate când vroiam să renunț, care m-a tras după ea când rămâneam în urmă, ești cea care ai fost lângă mine atunci când nimeni nu era, ești cea a cărei îmbrățișare era sinceră mereu și ești cea care mi-a oferit mereu un motiv de bucurie, chiar și atunci când nu aveam pentru ce să zâmbesc. 
      
     Ești femeia la care privesc mereu în sus, ești pusă pe un piedestal în sufletul meu, ești modelul de femeie puternică, dar feminină în același timp, pe care îl urmez și ești tot ceea ce sper că într-o zi să devin: soție, mamă, carieristă, la niciuna dintre acestea restantă. 
      
     Îți mulțumesc pentru tot ceea ce ești, nu doar ceea ce ești pentru mine, ci pentru toți din jurul tău, îți mulțumesc pentru bunătatea ta, pentru sinceritatea ta, îți mulțumesc că știi să iubești, îți mulțumesc că lângă ține pot vedea lumea altfel, îți mulțumesc pentru fiecare mustrare și îți mulțumesc pentru tot ce ai investit în mine. 
      
     Nu uită că te iubesc mai mult decât orice pe lume și mereu, dar mereu, vei fi prietena mea cea mai bună, pe lângă faptul că îmi ești mămica. Te iubesc! La multi ani!


    Cu mult suflet, 

    Floris, dragostea ta!




    17 septembrie 2014

    Este iar la modă...

     "Este iar la modă să dai flori." Acesta este mesajul unei reclame outdoor de pe străzile Brașovului care m-a frapat! 
      
     Este iar la modă să dai flori.  
      
     Este iar la modă să fii politicos. 
     Este iar la modă să îți bei cafeaua. 
     Este iar la modă să zâmbești. 
     Este iar la modă să iubești. 
     Este iar la modă să mesteci cu gură închisă. 
     Este iar la modă să te îngrijești. 
     Este iar la modă să fii cu bun simț. 
     Este iar la modă să îți respecți părinții. Și să îi ajuți pe bătrâni. 
     Da, este iar la modă să ți ușă deschisă pentru o fată. 
      
     Asta-i mai bună: Este iar la modă să mai treci pe la școală. 
      
     Iar lista cu ce e iar la modă poate fi completată, eventual aștept de la voi comentarii cu alte lucruri la modă. 
      
      
     Dragilor!!! Sunt lucruri despre care niciodată nu vom putea spune că a fost o vreme când nu au mai fost la modă sau că urmează să nu mai fie la modă! 
      
     Serios?! Este iar la modă să dai flori?! E ca și cum aș spune este iar la modă să spui mulțumesc după ce primește buchetul ăla! Să dăruiești flori a fost și va fi mereu la modă. De fapt, deși în sine mi se pare un gest special, este o normalitate! Bunicul meu a făcut-o, tatăl său mai mult ca sigur și el, tata a impresionat-o pe mama cu flori și încă o face și surprinzător pentru cei care au făcut reclama la acea florărie, da, și eu primesc flori! 
      
     Nu am nimic cu brandul cu pricina, serviciile lor sunt foarte bune și te impresionează cu buchetele create, însă mesajul pe care îl comunică nu mi s-a părut potrivit și nu din cauza vreunui defect de profesie. Cred că mulți s-au întrebat când oare nu a mai fost la modă să dai flori? 
      



    P.S.: Multumesc ca tu te-ai conformat "modei"! :))




      

    12 septembrie 2014

    Femeia remarcabilă


    Cu tot feminismul din lume, este lume a bărbaților, în care noi, femeile, încercăm să ne facem remarcate, după puterile și mijloacele fiecăreia. Și zic că este o lume a bărbaților, pentru că așa a fost de la început, iar cu timpul, când străbunicele noastre au încercat să arate ca da, femeia este vasul slab, dar că este capabilă de mult mai multe lucruri în această viață decât i se îngăduise până atunci, orgoliul masculin nu a vrut să se egaleze cu fragilitatea și finețea femeii. Dar asta este o altă discuție, o luptă pe care nu sunt chemată să o duc...

    Acum, conviețuim în pace și unii și alții, mai apare câte un misogin, câte o feministă fanatică, câte un caz de violență domestică, altul de discriminare la locul de muncă etc. Cu toții tăcem și ne uităm în altă parte, bucurăndu-ne de liniștea noastră.

    Spuneam că sunt femei care se fac remarcate. Altele se simt mai comod să se amestece cu valul. Le e mai cald în zona de confort. Altele sunt ambițioase: carieră și familie. Indiferent pe care înclină balanța. Unele o echilibrează. Altele se identifică cu bărbatul de lângă ea, fie el tată cu renume și cont bancar, fie partener de viață. De viață scurtă, de 2-3 ani, bineînțeles. 

    Unele ies din sfera familiei și se remarcă prin darul natural. Sau darul pe care după câteva retușuri îl folosesc natural: frumusețea. Altele se bazează pe influența pe care o au cunoscuții lor. Altele postând pe Facebook statusuri pe care nu prea le înțeleg, dar sună cumva drăguț, nu?  Cine știe, poate dă bine! Sau poze diverse. Aici nu intru în detalii, fiecare știe la ce mă refer.

    Și altele... Altele se fac remarcate prin inteligență! Culmea, prin inteligență! Și nu, nu iau în derâdere, și nici nu vreau să spun că femeile nu sunt inteligente, pentru că sunt, chiar postând poze mai nu-știu-cum sau folosindu-se de influența cuiva denotă inteligență, însă mă refer la cele citite, școlite, ambițioase, flămânde după a face ceva, a avea un proiect a lor. Mă refer la cele rafinate și elegante în gesturi, pe care îți vine să le săruți când le vezi vorbind cu pasiune despre ceva, cărora le sclipesc ochii când le propui să vă treziți ca să vedeți răsăritul, care tresar la auzul unui titlu de carte, care te informează despre un articol apărut recent și te ține la curent cu o paletă largă de subiecte. Acelea care au un parfum discret, de calitate, dar impresionant, pe care îl simți apoi toată ziua în nări.

    Femeile acelea cărora le place să petreacă ore la cumpărături, dar nu mai mult decât să stea de vorbă la o cafea cu prietenii sau să ia masa duminica în familie, la acelea mă refer. Care nu visează la dragoste, care nu se îndrăgostesc de un zâmbet construit cu sute de euro, ci care trăiesc dragostea și care oferă zâmbete. Femeia aceea puternică, gata de noi provocări, care seara cade de oboseală, dar pune capul pe pernă plină de satisfacție...

    Mai sunt oare astfel de femei?!

    Nu uitați dragele mele, așa cum spunea Charles Reade "Frumuseţea înseamnă putere; un zâmbet este o sabie...", dar zâmbetul ca să aibă valoare trebuie să plece din fericire, iar frumusețea ca să fie veritabilă, trebuie să fie nu doar fizică, ci și sufletească. Poate că ar fi cazul să ne oprim câteva secunde toate, și să ne studiem felul în care ne-am făcut remarcate. 

    Niciodată nu e prea târziu pentru o schimbare.






    12 august 2014

    Fericirea mea este...



    Fericirea mea.

    Fericirea mea... Cât am uitat de ea! Am uitat că există și că eu, de fapt, o posed. Am uitat să o alimentez, să o hrănesc. Să o desenez și să o colorez. Am uitat de ea, pierzându-mă între responsabilități, frici și oameni neimportanți. Am făcut un Z pe ea, am pătat-o cu negru, am călcat-o în picioare când duceam lupte inutile în directii opuse.

    A trebuit să fiu zguduită, luată pe sus și trântită ca să realizez ce mă face fericită și că, de fapt, chiar sunt fericită. Asta dacă mă opresc un minut din alergătura mea. Dacă revin cu privirea asupra lucrurilor frumoase. Dacă mă așez iarăși pe banca cu oamenii dragi mie. Dacă mă retrag o vreme pe margine să privesc la restul.

    Așa că, de acolo de jos, de unde am fost aruncată, am cautat fericirea. Fericirea mea.

    Care-mi este fericirea? Sau așa cum ar spune citatele de pe Facebook, "Fericirea este atunci când..."

    Fericirea mea este atunci când în casă miroase a cafea, indiferent de oră. Fericirea mea este atunci când stau și îmi savurez cafeaua alături de ai mei sau de o prietenă bună vorbind vrute și nevrute ori stând în tăcere sau, fericirea mea maximă este atunci când sunt alături de el și ne bem cafeaua împreună. Pentru că eu o beau tare, simplă, fără lapte și fără zahăr, el e cel care îndulcește fiecare moment.

    Sunt fericitaă atunci când merg cu căștile în urechi și ascult melodiile mele preferate. Simt că mă rup de lume și totuși că fac parte din ea. Maschez răutatea și zgomotul cu sunete plăcute și povești închipuite de o minte creativă. Sunt fericită când merg pe jos, când merg privind oamenii, când mă uit și îi studiez, când mă pierd în parcări cu mașini colorate, când mă feresc în aglomerația din centru sau când, deși lumea se zbate să ajungă primul la casa de marcat, eu mă opresc și analizez calmă ingredientele unui produs.

    Fericirea mea este când mă trezesc dimineața și nu știu cu ce să mă îmbrac. Când stau să mă gândesc ce rochiță colorată să îmbrac sau cu ce să îmi asortez geanta. Fericirea mea este când mă încalț cu platforme colorate și când fustița înflorată încă îmi mai vine.

    Fericirea mea e când sunt la volan. Locul în care orice problemă dispare. Fericirea mea e dusă la limita de sus dacă este și vară. Deschid geamurile, dau muzica tare, îmi pun ochelarii de soare și apăs pe accelarație cu un picioruș încălțat cu sandale delicate și portocalii. Fericirea este atunci când dacă stau în dreapta, este pentru că șoferul este el și atunci renunț la tot. Dau muzica încet ca să îi aud glasul, îmi ridic ochelarii pe frunte ca să îl privesc mai bine, renunț la tocuri pentru că eu mă asortez cu el și dacă sunt cu 12 cm mai scundă. Plus că îmi place să îmi pun tălpile desculțe pe bordul mașinii lui, doar pentru a-l tachina și a face să fie dezordine într-o ordine perfectă ce doar în mașina lui poate fi. 

    Fericirea este când văd o pisică. Zâmbesc instant. Fericirea mea este când o văd pe a mea. Mă înmoi și mă umplu de o căldura când îi văd ochii mari, verzi. Ador nopțile în care doarme alături de mine și toarce. Ador să îi simt blana moale pe pielea mea și ador să simt calmul ce mă invadează atunci când o țin în brațe după o zi în care vin obosită și stresată.

    Fericirea este atunci când poți face o altă persoană să zâmbească. Oricare ar fi ea. Tipul de la 6, bătrânul din stație, copilul din hypermarket, colega de birou și cu atât mai mult dacă e cine drag. Satisfacția că altcineva are un motiv să zâmbească mă fericește. 

    Și sunt fericită când simt gustul desăvârșit al unei ciocolate sau când mă murdăresc de înghețată, sunt fericită când mă trezesc cu soarele invadându-mi camera, sunt fericită când beau într-o cafenea drăguță o ciocolată caldă, sunt fericită când am timp să vorbesc pe îndelete cu prietenele la telefon, sunt fericită când mama încă mă numește fetița ei, când tata mă sărută pe frunte, sunt fericită când matușa mea mă sună să vadă dacă sunt bine. 

    Sunt fericită când văd oameni frumoși și inteligenți, oameni cu aspirații, oameni pregătiți să se auto-depășească și care mă inspiră. Sunt foarte fericită la umbra unui copac cu o carte în mână sau cu un ceai pe birou scriind pe blog. Sunt fericită când aud și văd marea, când îmi simt tălpile pe nisipul fierbinte și soarele în păr. Sunt fericită când sufletul meu vibrează pe străzile Bucureștiului.

    Sunt fericită când mă strânge în brațe sau când îmi dă un mesaj scurt.

    Sunt fericită când sunt strigată "Floris"...

    Sunt fericită când văd cum credința mă ajută să mă ridic și sunt fericită când conștientizez ce Dumnezeu măreț am.

    Sunt fericită când pot să mă liniștesc stând lângă El pentru că atunci îmi dau seama că se oprește timpul și lumea stă. E frig, dar lângă El e suportabil; e furtună, dar împreună nu este panică. Fericirea mea este El.

    Fericirea mea este El și toate celelalte pe care mi le-a dat.




    24 iunie 2014

    Iubește-mă la imperativ!

    Poate că nu mă diferențiez de o alta. Poate nu mă diferențiez față de tipa pe care o vezi în fiecare dimineață travesând strada. Poate că nu mă diferențiez nici față de fosta ta. Poate că fizic sunt mult mai banală ca ea, poate chiar și sufletește. Poate că nu mă disting cu nimic față de altele, aceleași trupuri plăpânde purtătoare de tocuri, aceiași ochi curioși, aceleași glasuri domoale sau stridente, aceleași capricii...

    Poate nu mă disting cu nimic fața de tipa pe care ai iubit-o înaintea mea. Sau poate cu totul. Nu contează. Un lucru îți cer. Iubește-mă! Iubește-mă altfel! Transformă-mă prin iubire și uită-te la mine cum n-ai privit-o pe ea.

    Îți cer să mă iubești! Iubește-mă cum am nevoie sau pleacă! Întoarce-te la ea! Întoarce-te sau vezi-ți în continuare de drum... sau iubește-mă așa cum trebuie!

    Iubește-mă, căci am sânge de moldoveancă, sunt aprigă și nestatornică, sunt foc de paie și ploaie de vară, sunt fulger și ninsoare, sunt iubită și mamă, prietenă și tovarășă, toate în același timp. Iubește-mă când sunt tăcută. Înceată. Calmă. Iubește-mă că atunci ardeleanca din mine te va iubi încet, domol, te voi înconjura cu afecțiune și te voi strânge în brațe cu încet, însă cu tărie, ferm.

    Iubește-mă ca pe o rusoaică! Privește la chipul meu și spune-mi că sunt frumoasă. Frumoasă în ochii tăi. Privește-mi buzele roșiatice, ochii mari de copil, pierde-te în castaniul lor, împletește-te în genele mele, mângâie-mi obrazul și conturează-mi fața cu degetul arătător. Zi-mi că am frumusețea unei rusoaice.

    Iubește-mă ca pe o franțuzoaică! Admiră-mi eleganța. Eleganța gesturilor. Eleganța rochiilor. Eleganța care mă definește. Clasică, simplă, dar elegantă. Spune-mi că aș merge cu grație prin străzile Parisului și pălăriile mele s-ar asorta perfect cu decorul localului unde ne-am mânca croissantul.

    Iubește-mă ca pe o spaniolă! Simte cum îmi clocotește sânge hispanic în mine și ia-mă la dans. Pe ritmuri latino zi-mi că mă iubești. În pași de salsa ajută-mă să mă destind. Provoacă-mă în pași de tango! Condu-mă într-un vals al iubirii și nu-mi da drumul. Niciodată!

    Iubește-mă ca pe o țigancă! Da, iubește-mă și atunci când ca un copil nesăbuit alerg în ploaie desculță! Ca o țigancă alerg, îmi ud zurlufii, strig, te strig, râd și mă stropesc în bălți. Iubește-mă așa stropită cu picături de noroi, de fericire, de raze ale sufletului, iubește-mă împroșcată în nebunia mea copilăroasă. Iubește-mă, ia-mă în brațe cu toate că te cotrobăi în buzunarele de la pantaloni, căutând să îți fur o batistă uscată!

    Iubește-mă ca pe o englezoaică! Te rog, iubește-mă chiar și atunci când sunt rece și distantă, chiar și atunci când mă închid în mine, chiar și atunci când prefer canapeaua și pisica în detrimentul brațelor tale în jurul meu. Iubește-mă și așteaptă-mă să-mi dau seama că nicăieri nu e mai bine decât lângă tine, nici cea mai scumpă canapea nu o să-mi ofere comoditatea și siguranța pieptului tău și a mâinilor tale puternice. Nicio pisică, nici cea mai stilată și superbă nu o să-mi dea iubirea ta, căldura emanată de inima ta înflăcărată.

    Te rog, te rog iubește-mă așa cum am nevoie! Iubește-mă, căci sunt o floare și mă deschid și înfloresc doar la razele dragostei, iar dacă înfloresc am să-ți înmiresmez viața, am să-ți înviorez căminul și am să-ți colorez viața!

    16 iunie 2014

    Timpul. Cel mai bun doctor.

    Suntem deseori puși la pământ de către viață. Asta pentru a nu uita că suntem oameni. Că trebuie să simțim. Să simțim nu doar bucuria și plăcerea, dulceața vieții, care sincer să fim, de multe ori nu o apreciem, poate pentru că este prea dulce și ni se apleacă. Ca să trăim, ca să simțim, trebuie să simțim intens, să simțim și să gustăm din cât mai multe sentimente. 

    Suntem puși la pământ din diverse motive și uneori avem tendința să rămânem acolo. La pământ. Să nu putem sau să nu vrem să ne ridicăm de acolo. 

    Suntem tentați să credem că un om la pământ, îndurerat, încovoiat de suferință este cel mai de compatimit. Practic se lasă pe mâna suferinței. Este inundat, invadat pe toate părțile și se îneacă în durere. Însă, cel mai greu este pentru omul care își poartă suferința. Care s-a ridicat și merge. Se târâie pe el și își târâie și durerea. Este greu de imaginat ce este mai greu. I-ar fi cel mai ușor să scape de povara de a se căra și a se lăsa iar la pământ. Dar nu. Își adună ultima putere și ridică fruntea sus. Zâmbește. Face toate eforturile pentru a merge mai departe cu speranța în inimă și o licărire în priviri.

    Până la urmă doar cel care se ridică și trăiește mai departe, cu toată greutatea pe care o poartă, el știe cel mai bine sau poate că așa speră: că timpul e cel mai bun doctor.

    7 iunie 2014

    Poveste nepovestită. Încă.

    Îmi plac poveștile de viața. Îmi place să le aud. Îmi plac pentru că mereu învăț atlceva. Despre mine și despre viața mea, în primul rând.

    Am avut ocazia să fiu martora unei întâlniri de 10 ani de la terminarea liceului și am avut plăcerea să ascult atâtea povești, unele mai frumoase ca altele, încât mi-am dorit să mă pot identifica cu cei mai mulți de acolo. Să pot lua de la fiecare ceva, iar peste câțiva ani când va trebui să spun ce am realizat în ultimii 10 ani, zâmbetul meu să spună totul. În ultimii 10 ani am fost fericită.

    Bineînțeles, văzându-i pe ei, nu m-am putut abține să nu mă întreb ce voi realiza eu, ce voi povesti?! Că sunt acolo unde mi-am dorit din punct de vedere profesional, că locuiesc în orașul tânjit de sufletul meu, că m-am căsătorit sau că am 2 copii?

    Te blochează sincer o astfel de întrebare pentru că nu știi ce vrei cu exactitate, iar dacă știi ai fărâma de îndoială pe care deși o ascunzi, există: dacă n-o să-mi iasă exact cum vreau?! Și din toate poveștile celorlați, spun că în proporție de 85% viața le-a dovedit altceva. Tipa aia deșteaptă care umbla din olimpiadă în olimpiadă este în concediu de creșterea copilului. Iară! A doua oară. Corigentul la franceză, culmea, stă în Franța de câțiva ani, iar cuplul clasei, care deși și-au împărtășit 7 ani sentimentele sunt logodiți fiecare cu câte o altă persoană!

    Unul și-a pierdut tatăl, alta sora, unul a trecut printr-un cancer. Unuia i-a murit logodnica. Toți suferă după colegul mort care i-a făcut să râdă luni de-a rândul.
    ***
    Ce voi povesti eu?!

    Voi povesti dorințele neîmplinite, oamenii pe care i-am pierdut, oamenii pe care mi-i doresc în viața mea, dar pe care nu mai am ocazia să îi am aproape sau pe care nu am știut să îi țin lângă mine? Voi povesti despre cariera mea? Voi fi colega istețică în concediu maternal? Tipa pe tocuri îngropată în proiecte, fără viața socială, uitându-mă în timp ce vorbesc pe un gadget impresionant și plănuindu-mi minutele de după festivitate?!

    Nu știu ce voi spune în acele momente, însă un lucru e clar: nu voi lăsa eșecurile să mă definească, pierderile să mă blocheze, munca să mă îngroape. Sper din toată inima să fiu fericită, în orice ipostază m-aș afla, fie ca și carieristă, iubită, mamă sau amică și, să pot afirma ca unii dintre ei: fac ce îmi place, sunt exact unde trebuie și cu persoana care trebuie! 

    Sursă poze: www.pinterest.com

    27 mai 2014

    Dialog

    -Ti-a fost usor sa ma privesti in ochi si sa ma lasi sa plec? Ti-a fost usor sa imi spui ca asta e decizia cea mai buna? Ce-ti spunea inima, sa ma lasi? Ti-a fost usor sa ma privesti in ochi?

    -Ti-a fost usor sa te uiti in ochii mei verzi si sa accepti ce-am avut sa spun? Ti-a fost usor sa zambesti in timp ce incercam sa iti explic decizia mea? Ti-a fost usor sa nu iti muti privirea de la mine, de parca vroiai sa ma tintuiesti sa iesi invingatoare?

    -A fost usor sa ajungi la decizia aceea?

    -A fost usor ca imediat dupa sa te urci in masina si sa pleci?

    -A fost usor sa ma privesti plecand?

    -Ti-a fost usor sa-ti indrepti privirea sper altceva, spre viitor?

    -Ti-a fost usor sa ma vezi privind in alta directie? Ti-a fost usor cand nu te-am mai privit, cand nu ti-am mai zambit tie? Spune... ti-a fost mai usor sa crezi ca zambind si privindu-te neincetat mi-era usor? Ca nu simteam cerul cum ma preseaza si ma sufoc, ca imi iei aerul? Ti-a fost mai usor sa crezi ca sunt bine, ca nu imi pasa doar pentru ca oricum plecam?

    -Te intreb, iar: ti-a fost usor sa pleci? Sa nu privesti in urma? Ti-a fost usor sa ignori lacrimile pe care mi le abtineam? Ti-a fost usor sa crezi ca mi-era usor, ca-mi doream sa nu ma prabusesc, nu in fata ta?

    -Ti-a fost mai usor fara mine? Fara capriciile mele? Fara haosul pe care ti-l cream?

    -Ti-a fost usor sa nu te mai sufoc cu imbratisarile mele? Sa nu te mai trezesc cu un sarut?

    -Dar tie... Ti-a fost usor sa te trezesti fara mirosul meu si al cafelei? Fara parul meu pe perna ta? Fara mangaierile mele pe obraz, fara mana mea in parul tau?
    Ti-a fost mai usor sa-ti duci existenta pana acum fara mine?

    14 mai 2014

    În regăsirea eului pierdut.

    Nu te speria. Nu te speria, încă nu mă cunoști, dar o să îți dai seama cine sunt dacă vei rămâne prin apropiere. Nu te speria că plec. E doar pentru o perioadă. Plec ca să mă regăsesc, să mă încarc. E aceea perioadă a anului. Anul acesta este mai devreme decât în alți ani pentru că s-au produs mai multe schimbări. Am schimbat orașul, jobul, am schimbat cărarea părului, am schimbat și brandul preferat de haine, am schimbat și tipul de pantofi și manichiurista.

    E normal să fug. Pentru mine sau mai bine zis, la mine, e normal să fug. Să plec. Că nu fug. Nu rup pământul. În cel mai rău caz iau un taxi la întâmplare și îi zic să mă ducă unde crede el de cuviință, dar să nu depășească taxa de 15 lei, nu sunt dispusă să dau taximetristului mai mult. De acolo fac autostopul și ajung spre niciunde. Așadar, nu fug, doar plec. Și într-un final mă întorc. De cele mai multe ori cu pielea măslinie, mai grasă cu 4-5 kg, mai boemă, cu părul dezordonat, lăsat natural, ondulat. Mereu radiantă, zâmbitoare, plină de energie, jucăușă, gata să intru în rolul lui David și să înfrunt orice Goliat.

    Nu am un loc al meu în care mă retrag, mereu e altul. Fie undeva la țară, într-un sat uitat de lume, fie la mare, fie într-un oraș total necunoscut, fie într-o cafenea aglomerată. Depinde și cât timp am la dispoziție pentru a mă regăsi.

    Anul trecut m-am regăsit în tine. M-am regăsit întâlnindu-te pe tine. Și a fost simplu, descoperindu-te pe tine vedeam cum sunt eu, uneori eram opusul tău, alteori eram oglinda ta. M-am regăsit în plăcerile tale, în faptele tale, în visele tale, m-am regăsit în gândurile tale... Da, recunosc. A fost un șoc când m-am regăsit în inima ta.
    Acum plec să mă regăsesc din negura care mă înconjoară. Totul este obscur. Nu știu exact ce îmi doresc, ce vreau. De fapt știu, dar tot amân. Știu unde trebuie să mă îndrept, dar momentan sunt amorțită. Obosită, stresată, plictisită. Vreau să mă reculeg aventurându-mă undeva. Vreau să schimb fie și pentru câteva zile decorul.

    Mă bântuie dorul de mare. Mă bântuie și în vise, nu îmi dă pace. Așa că o să îi dau eu curs. O să mă duc la mare. Am nevoie să simt nisipul fierbinte, să îmi afund tălpile în nisip și să mă murdăresc de un praf alb. Vreau să îmi desprind părul și să-l las în bătaia brizei și a soarelui. Vreau să ajung pe plajă și să-mi las perechea de stiletto în apă, să îmi scot sacoul și să mă așez pe el, să-mi tai scurt pantalonii, să rămân în maieul lărguț de mătase. Vreau să mă calmez, să ascult marea cu valurile ei, să îmi cânte și să mă încânte, să simt miros de sare, să mă topesc sub mângâierile soarelui și să mă opresc. Să îmi opresc gândurile, agitația ce mă reprezintă. Să închid ochii și să aud marea. Și propriile bătăi de inimă.

    Cumva rezonez cu marea, chiar dacă sunt născută în oraș montan. La fel de capricioasă, imprevizibilă, irascibilă, ca brusc să mă calmez, să zâmbesc, să mângăi, să liniștesc. Poate că determinarea, încăpățânarea și orgoliul este influența montană.

    De fapt, știi ce? Renunță la geaca asta enervantă și hai cu mine. Dacă crezi și vrei , împachetează-și câteva lucruri, nu știu cât vom sta.  Plecăm împreună. Dacă nu ne reculegem evadând, măcar ne avem unul pe altul. Mă voi refugia în tine. Liniștea va fi mai plăcută când ne va cuprinde pe amândoi, iar dacă vom ști să supraviețuim în tăcere, înseamnă că vom supraviețui iubirii noastre care ne consumă.

    Deja ne și imaginez. Dimineți lungi cu aromă de cafea, părul tău decolorat de soare, tălpile tale lângă ale mele, brațele tale în jurul meu, ochii noștri privind apusul sau răsăritul. Tu încercând să îmi prinzi părul. Eu stropindu-te cu apa rece a mării. Tu fugărind-mă. Citind pe plajă. Bând o limonadă. Murdari de înghețată pe tricourile deschise la culoare. Măslinii amândoi. Tăcuți. Apoi râzând. Eu în haine colorate. Tu cu ochelarii tăi magnifici de soare. Eu construind castele în nisip. Tu dărâmandu-le. Eu înotând. Noi seara târziu pe terasele de pe plajă. Muzică, glasuri necunoscute, agitație. Valurile mării. Briza. Mirosul.







    Imposibil să nu găsesc eul pierdut.








    Important e ce fac cu mine regăsită.










    Sursa foto: Pinterest

    28 aprilie 2014

    Pierzanie din propriile vise


    Aseară am venit târziu acasă. Nici nu am realizat dacă erai sau nu în pat, nu îmi aduc aminte. Acum mă ridic greoi din pat, bâjbâi după ceva. După un halat, ceva care să îmi țină de cald. Aș mai sta în pat, e sâmbătă. Aș lenevi, dar nu am tragere de inimă. Nu am motivație. Nu am motivație nici să mă dau jos din pat. Mă uit la jumătatea ta de pat, ești acolo, pe sub pilotă, acoperit, nu te vezi.

    Încerc să umblu prin cameră fără să mă împiedic de perechea de stiletto lăsată la întâmplare. M-aș așeza buimacă, frântă  de oboseală pe fotoliu, dar sunt haine de ale mele, plicul și pisica. Am o durere de cap infernală, simt că mă lupt cu mine, cu trupul meu. Vreau odihnă, dar parcă nu am stare, în interior mă mănâncă energia aia din timpul săptămânii, iar trupul meu e de plumb, abia mă mișc. Trag draperia, deschid ușa și ies pe terasă, am nevoie de aer.

    Nu e cald, dar e soare. Strâng bine în jurul trupului halatul. Mă uit că iar nu am papuci în picioare. Nu-i nimic. De mult nu mi-am mai permis să simt ceva, realizez acum că am uitat cum e să trăiești. Să îți fie frig, să simți cum bate vântul. Soarele să ți se încurce în păr... Să simți atingerea catifelată a pisicii care se freacă de picioarele tale. Îmi cobor privirea și o privesc. De când n-am mai privit-o, așa atentă, să îi privesc perfecțiunea, trăsăturile regulate, ochii de viperă!

    Realizez că mi-e dor! Mi-e dor să nu fiu obosită, dar totuși sâmbăta să lenevim amândoi în pat până la 11. Să ne bem cafeaua împreună în tăcere, să ne privim din când în când. Mi-e dor să ne pregătim micul dejun, să umplem masa de bucate de parcă am fi flămânzit toată săptămâna, când de fapt suntem flămânzi doar de noi doi.  Mi-e dor să mă opresc din treburile casnice doar ca să te privesc cum tunzi calm iarba sau speli mașina. Mi-e dor să dau drumul la muzică tare, tu să țipi la mine, iar eu râzând să îți spun că nu te aud, evident. Vai, cât de dor îmi este să mergem împreună la cumpărături, să umplem coșul cu de toate, ca apoi să realizăm că nu avem nevoie de atâtea și să le punem înapoi, iar acasă să observăm că de fapt nu am luat tot ce aveam nevoie.

    Mă răsucesc pe călcâie, mă aplec să iau pisica în brațe să o mângâi și privesc spre pat, spre tine. Când am încetat să fim noi? Când ne-a despărțit timpul? Oare am realizat vreo secundă că pasiunile noastre pentru carieră ne-au fost dușmanii cei mai mari? Oare și ție ți-e dor de ce-am fost sau satisfacțiile prezentului sunt mai mari?

    Probabil că dramatizez din cauza oboselii. Am muncit pentru evenimentul de aseară de luni bune, nici nu îmi aduc aminte prea bine ce s-a întâmplat lunile astea pe acasă. Știu că de cele mai multe ori veneam să fac un duș și să mă schimb sau pentru a-mi face bagajul pentru că trebuia să ajung urgent în alt colț al țării. Tu nu prea erai acasă, te izolai în firma ta zile bune, ne sunam ca un obicei bun de a vedea dacă încă trăim, eventual ne povesteam niște lucruri banale, detalii sau probleme de la serviciu, te întrebam de ai tăi, îmi răspundeai că sunt bine și apoi încheiam cu o promisiune mereu amânată de a ne vedea „în seara asta să ieșim să luăm masa împreună”.

    Suntem cuplul perfect. Cuplul perfect modern, așa cum ne tachinează prietenii tăi. Noi ne uităm unul la altul și apoi zâmbim. Așa este. Noi ne susținem unul pe altul, așa cum am promis că o vom face. Eu voi înțelege că firma ta e în plină expansiune, iar tu nu te vei supăra că nu ai o soție care să te aștepte cu supă cremă de brocolli, tocaniță sau nu știu ce prăjituri. Și că nici nu le voi cumpăra mereu, pentru că nu am timp. Eu voi renunța la ieșirea din weekend la  mare cu toate că o așteptam ca un copil, pentru că a trebuit să pleci în Franța cu asociatul tău sau ce întâlniri importante ai mai putea avea prin străinătate, iar tu nu vei comenta că și-am luat mașina și ți-am adus-o înapoi murdară, plină de haine și coji de portocale, stropită de noroi, pentru că știi și înțelegi plăcerea mea de a conduce ca o nebună și de a mânca portocale în mașină. Nu vei strâmba din nas nici când vei vedea că ți-am pătat tapițeria de ojă, asta pentru că noi suntem un cuplu modern.  Ne-am promis că ne vom susține, așa-i? Zâmbim unul către altul pentru că asta ne-a mai rămas. Un zâmbet ce susține promisiunea. Tu mereu mă atingi pe spate și mă lauzi în anturaj, „Da, Amalia a mea este de neoprit, de dimineața de la 8 și până seara târziu muncește, dar își trăiește visul. Este redactor șef la revistă. Face toate astea și  are puterea să mă susțină și pe mine. Nu se plânge ca o casnică că se plictisește în lipsa mea”.

    Zi-mi, când am încetat să mai fim soți, când am încetat să ne neglijăm prietenia, când am oprit timpul pe care îl petreceam împreună, când ni s-au terminat visele de a pleca în Ibiza, când ni s-a terminat combustibilul căsniciei și mașina călătoriei noastre când a făcut pană?! Când am încetat din a ne trezi îmbrățișați, când am uitat ce plăcut era să nu avem mașini pentru că atunci mergeam de mână până la metrou, când am încetat din a ne bucura că ne plouă, că ne udăm? Oare când ni s-au răcit cafelele pe care ani de-a rândul le-am băut împreună?

    Zi-mi, ce vezi când te uiți acum la mine? Haine sofisticate, genți scumpe, tocuri înalte, eleganță, funcții mărețe sau încă mă mai vezi femeia cu păr ondulat care, încălțată cu niște pantofiori care o strângeau, căuta disperată un taxi să ajungă acasă? Te mai văd eu oare bărbatul acela amuzant care obișnuia când avea un ceas liber să vină pe motor la mine la muncă doar ca să-mi aducă o cafea?! Oare, undeva în sinea noastră mai suntem aceleași persoane? Am avut oare ambiția prostească să ne împlinim visele în totalitate și să uităm că mai presus de orice al nouălea cer profesional este cerul cu iubirea noastră? Am uitat să ne iubim sau asta este doar maturitatea căsniciei, decursul vieții? Așa trebuie să fie?! Prezenți în viața celuilalat doar la evenimente pentru a fi tabliul complet sau este ceva mai simplu, dar mai viu colorat?

    Suntem prea obosiți unul pentru altul? Ar trebui să mă înțelegi și să nu-mi ceri să rămân cu tine după amiaza asta acasă? Ar trebui să revin în pat lângă tine? Să mă lipesc de tine ca în primii ani împreună? Ar trebui să te aștept în bucătărie cu cafea și clătitele tale preferate? Ar trebui să ne citim ziarele și revista în același fotoliu și să ne certăm ca la început pe telecomandă? Ar trebui să ne luăm tenișii și mașina și să plecăm la întâmplare? Ai avea chef? Ai putea să te desprinzi de muncă? Aș putea eu?

    Torsul pisicii mă readuce în prezent. Am înghețat de-a binelea. Vin la marginea patului, trag pilota de pe tine și te întreb: Spune, ce vezi când te uiți la mine?!

    13 aprilie 2014

    Numele meu este...

    Numele meu este Floris. Numele meu este Floris și astăzi zâmbesc. Numele meu este Floris și astăzi zâmbesc mai mult decât deobicei.  Port un nume de floare, un zâmbet pe față și o vibrație în suflet. Asta mereu. Doar că astăzi toate sunt amplificate.

    Zâmbesc pentru că am toate motivele din lume. Sunt făptură plămădită din Dumnezeu; am o familie superbă și cu toate că suntem în 3 părți ale țării, ne unește o undă a dragostei, un nume de familie și prenumele care începe cu același „flo”; puținii prieteni pe care îi am sunt magici, atenți și frumoși; mă trezesc alături de cea mai pufoasă ființă de 15 ani, același tors, aceeași ochi verzi, același năsuc umed, sentimentul pe care îl am alături de ea mereu diferit, mereu nou, mereu proaspăt; trăiesc într-un oraș micuț, însă fermecător, oraș care îmi liniștește universul interior și îmi întărâtă determinarea și încăpățânarea; am abilitatea de a mă bucura încă de lucrurile banale, de simplitate: mă relaxez stând la geam, citind o carte, mă descarc conducând, mă încarc analizând un alt suflet frumos, mă împărștiu ascultând muzică, mă adun la mirosul unei ciocolate calde, tac la auzul ploii, râd când tună, țip când iese soarele, deschid ochii larg la fiecare curcubeu, tresalt la fiecare ciripit, adulmec fiecare liliac înflorit în mai, jefuiesc din priviri fiecare magnolie, mămânc ca un copil ascultător fiecare portocală și mă bucur pentru fiecare măr pe care îl găsesc în bucătărie. Chiar dacă nu e bucătăria mea. 

    Port cu greutatea unei conștientizări recente un nume de floare. Floris, în latină chiar floare. Îl port ca pe un talent, ca pe un dar scump ce mi-a fost încredințat să îl folosesc cu grijă. Probabil de aceea nu l-am primit cu bucurie de la început. Probabil de asta nu las pe oricine să mă numească așa. Este ceva de preț ce trebuie pronunțat de un alt suflet valoros. A se citi un suflet care are valori. Iar pentru cei care tot nu înțeleg, nu mă refer la cele materiale. Floris este ștampila pe care am pus-o și o voi pune mereu peste o creație proprie. Este numele care reprezintă partea frumoasă, creatoare, artistă a sufletului meu, care lasă loc Danei să se agite, să se înnece în propriul haos, să picteze în culori neasortate imagini, să murdărească și să păteze, să marcheze alte vieți. Floris este cea care face din mucegai flori.

    Vibrația o am în suflet este de la Mama Natura. Am fost născută cu ea. Să nu am astâmpăr. În special în interior. Să simt și să resimt mereu câte ceva. Să vibrez la lucruri întâmplătoare, simple. Acel ceva care mă face să izbucnesc și să râd nebunește în metrou, să mă uit curioasă la o persoană care se află la un metru de mine, să mă doară când văd niște ochi mari, negri că sunt triști, să mă înduioșeze o pisică ascunsă sub o mașină, un câine în ploaie, un copil nefericit. Vibrația, neastâmpărul acela care mă face să mă las acaparată de durerea altora, s-o adaug durerii mele. Vibrația aceea care îmi dă un aer șmecheresc, ironic și un licăr în privire.

    Numele meu este Floris. Și zâmbesc. Larg. Și port pe lângă toate acestea și un buchet de flori în brațe. Nu, nu buchetul de zâmbete ale celor dragi, ci un buchet de flori din sufletul imens a unei persoane dragi. Buchetul acela pe care îl râvnește orice femeie, pe care îl duce pe brațe în drum spre casă, pe care îl vrea în văzul lumii ca aceasta să știe că ea este o ființă iubită. Să știe că cineva, o persoană aflată în marea asta de lume a supraviețuit din prețuire pentru ea și și-a vărsat sufletul printr-o privire blândă, un zâmbet sincer, o îmbrățișare strânsă și un buchet splendid de flori.

    Așadar, numele meu este Floris și deși car pe umerii mei și poveri și tristeți și pe voi toți, eu zâmbesc. Pentru că numele meu este Floris, pentru că am vibrația aia care nu mă lasă să mă plictisesc, pentru că am fost surprinsă de eroul meu și pentru că duc acasă cel mai frumos buchet de flori.




    1 martie 2014

    Mărțisor viu ce ești...


    Stai, nu te speria! Sunt doar eu! Vreau să îți spun ceva. Nu te voi reține mult. Îmi imaginez că te-am trezit și te-am luat așa, prea dintr-o dată. Știu că nu îți place să vorbești dimineața, așa că nu zi nimic, doar ascultă-mă. Nu te mișca, rămâi în pat. Așa.

    Mi-e greu și în același timp ușor să îți spun ce vreau. Este greu pentru că sunt bărbat și știi că noi ne deschidem și ne arătăm emoțiile mai rar, nu este în natura noastră. Da, am emoții acum. Este ușor pentru că îmi ești scumpă. Scumpă tare.

    Vreau să îți spun că tu ești primăvara mea. De foarte mult timp, ești primăvara mea. Nu știu cum erau primăverile înainte de tine. Dar îmi aduc aminte de fiecare primăvară de când tu ești în viața mea.  Fiecare emoție și nod în gât pe care l-am resimțit când îți căutam mărțișorul potrivit. Vroiam să porți în piept ce e mai frumos. Să nu fii ca restul fetelor. Să fii diferită, așa cum tu singură te diferențiezi prin ceea ce ești, ceea ce faci și gândești de ele. Și căutam zile de-a rândul ceva special și o metodă prin care să te fac să ai un mărțișor și în suflet, ca să înflorești.

    Mă uit la tine acum și nu îmi vine să cred ce a trecut timpul! Încă mă trece fiorul pe care l-am resimțit când m-ai privit prima oară în ochi. M-am cutremurat. Emoționat. M-am pierdut. Aceeași privire o ai și acum. Mă uit în ochii tăi și nu știu ce să cred. Nu te citesc. Oh, după atâta timp, încă nu te citesc! Ești indiferentă, plictisită, curioasă, subtilă?! N-aș ști ce să zic. Ai o privire amestecată: inocență, maturitate, duritate, căldură. E vorba de nuanță. Depinde cine te privește. Sau, mai bine spus, pe cine privești.

    Prima oară când te-am strâns la pieptul meu mi-a fost frică. Mă simțeam nevrednic să țin în brațe o ființă ca tine! Prea finuță, prea fragilă, prea delicată! Te-ai schimbat enorm, în fiecare primăvară ai fost diferită, însă delicată tot ai rămas! Un lucru în afară de privire a rămas la fel: buzele. La fel de roșii și mari ca în prima zi.

    Stai, lasă-mă să-ți dau șuvița asta din ochi! Ai părul mamei tale! Moale, buclat, dezordonat! Semeni mult cu ea. Poate de asta îmi ești și mai dragă! Voi două sunteți ființele pentru care trăiesc, pentru care trăiesc. Ființe angelice și puternice pentru care vreau să mă zbat în lumea asta rea, în societatea asta sufocantă. Mă zbat și lupt și îngenunchiez în fiecare seară ca să-mi mai fie permisă încă o zi să vă văd. Să nu fiu privat vreodată de zâmbetul vostru, de glasul vostru. Mama ta îmi este fiecare anotimp, însă tu ești primăvara mea. Ai venit o dată cu ea.

    Mi se pare amuzant totul. Un mărțișor, o ciocolată, un buchet de ghiocei, un coș de flori, toate aduse mamei tale, ca după o săptămână de la aceste lucruri să-mi dăruiească cel mai frumos mărțișor, incomparabil cu toatele buchetele pe care i le-am dăruit vreodată, cel mai viu cadou pe care l-aș fi putut primi. Primăvara, florile înmiresmate, razele soarelui, căldura, natura toată și mama ta, toate au lucrat împreună la ceea ce mi-a fost dăruit.

    Prima oară m-ai apucat de un deget, atât puteai. Apoi de mână. Apoi de ființa mea, cu tot ce aveam. Acum e puțin mai dureros, dar sunt bărbat, merg cu durerea în inima pentru că așa trebuie. Acum, acum mi-ai dat drumul. Mie. Ființei mele. Mâinilor mele, chiar și degetului meu.

    De mult timp ești pe picioarele tale, mereu te-ai zbătut de una singură, mereu ai luptat, aici mi-ai semănat mie, dar mereu  veneai în brațele mele și ale mamei tale. Acum, ești domnișoară, femeie în toată regula, cumva simt că nu mai ai nevoie de noi, de mine. Nu te neliniști, cred că ne este dat nouă, părinților în general, să simțim ruperea acestea. Este normală.

    Însă, vreau să-ți mai spun ceva. Nu te mai rețin mult. Te iubesc. Te iubesc mai mult acum. Fiecare primăvară a adăugat mai multă dragoste la cea pe care o aveam deja.Te iubesc pentru că ești a mea, că ești cadoul meu din partea lui Dumnezeu, a mamei tale, te iubesc pentru tenacitatea ta, pentru ambițiile tale, pentru pasiunea pe care o depui în tot ce faci, pentru că mă inspiri mereu. Te iubesc pentru că nu ai plâns niciodată când te-ai julit din cauza mea, te iubesc pentru că te murdăreai mereu de vaselină și ulei de motor când reparam mașina, te iubesc pentru că ai frumusețea soției mele și caracterul mamei mele, te iubesc pentru că-mi aduci aminte de trecutul meu, dar în același timp ești viitorul meu. Te iubesc că ești ca o primăvară, schimbătoare, iese soarele când zâmbești, ca brusc să tuni și fulgeri, să mături pe cine-ți stă în cale ca un vânt, te iubesc că ești primăvară, ești primăvara mea.

    Te iubesc și, deși o spun cu tremur în glas, sunt conștient că nu mai e mult până am să te împart cu un altul. Pentru că într-o zi ai să fii primăvara altcuiva, ai să fericești pe un altul, ai să-i însorești și lui privirea și ai să-i încălzești sufletul. Cu toate că gândul de a  te împărți îmi provoacă anxietate, deja văd slicpirea pe care ochii tăi devoratori o vor avea de bucurie. La imaginea asta mă liniștesc.

    Te las, mai dormi dacă vrei. Dacă nu, ți-am pus pe noptieră cafeaua. Savureaz-o liniștită. Te pup, scumpo.