Fugară

 Mergeam de vreo jumătate de oră, când mi-am dat seama că nu mai cunosc peisajul și nu știu exact

unde mă aflu. Am plecat iar la întâmplare, pe străzile mici și însorite, în căutarea a ceva. A ce anume, nu aș putea spune, caut ceva, caut pe cineva sau pur și simplu caut să mă eliberez. Caut un indicator, o plăcuță pe care să scrie numele străzii, ca să știu cam încotro aș putea să o iau mai departe.

Strada Elena Farago. Elena Farago, București. E toamnă. O toamnă frumoasă, însorită, pe gustul meu. Mă opresc să caut pe telefon indicații spre metrou. De ar putea să îmi dea indicații și spre o liniște interioară. Mi-e dor de casă. Mi-e dor de toamna de acasă. Nicăieri nu e mai frumoasă toamna decât cea de acasă. Brașovul este superb oricum, indubitabil, însă explozia de culori ale orașului și soarele răcoros îi dau un aer sofisticat. Plus că e acasă. Mi-ar prinde bine o conversație cu o voce prietenoasă la o terasă pe Republicii. Mi-ar prinde bine o față blândă, cunoscută, dragă. 

  

 Realizez că în ciuda prietenilor pe care îi am aici, în București, tot cei de acasă sunt de bază. Poate din cauza aerului familiar pe care mi-l inspiră. Poate că îmi aduc aminte de adolescență, de familie, de fericirea și zâmbetul pe care l-am împărtășit atâția ani inocenți, din cauza amintirilor frumoase pe care le împărțim. Poate din cauză că m-am săturat de convorbiri telefonice. De mesaje pe what's app sau facebook.  

  

 Mereu am fost fugară, cel puțin așa îi plăcea lui să râdă de mine. "Ești o fugară, uită-te la ține! Nu îți place acasă, te plictisești prea repede. Îți place să fii mereu plecată, să cazi seara de oboseală, nu mai semeni nici cu pisica ta. Pe ține te liniștește și odihnește ideea de a pleca. Ai portbagajul plin de chestii personale, haine de schimb, pături, genți, umerașe. Nu știi niciodată ce faci, parca mașina ți-ai pregătit-o pentru orice.  

  

 Tu îți găsești plăcere în a te complica. Nu îți place viața simplă, calmă, din punctul ăsta de vedere nu ești ardeleancă. Îți clocotește sângele în vene, se vede, bați mereu din picior. Oare îmi vei spune vreodată de ce fugi? Ce nu ai găsit încă? De ce ți-e frică să te oprești?

Hai, îmbrățișează-mă, cine știe când te mai văd, și unde mai ajungi după ce pleci de la mine. Doar întoarce-te mereu la mine. Fugară mică." 

  

 Se pare că avea dreptate. Nu mi-a luat decât o zi să mă decid să mă mut aici ca să îmi urmez visul și încă 4 ore să îmi fac bagajele și doar jumătate de oră să îl laș suspinând, cu promisiuni că nimic nu o să se schimbe, voi fi mereu aceeași fugară care se va întoarce la el.  

  

 Promisiune pe care mi-am ținut-o până când a intervenit încrederea că totul va fi bine și că suntem invincibili, nu ne-au distrus încercările celor 3 ani, nu ne distruge distanța și nici vizitele mai rare, suntem ființe puternice, carieriste, dar cu priorități.  Iar când am început să ne dăm seama că suntem restanți la capitolul comunicare și că oboseala ne joacă feste și ne face mai mult să ne îndepărtăm decât să cădem în rutină aia plăcută, benefică, era cam târziu. Ne-am trezit zăpăciți că ne închidem telefoanele, că vorbim banalități, că rostim niște cuvinte pentru că așa începe vocabularul nostru romantic, să ne vedem de amicii noștri mai mult decât de noi. Ne-am trezit crescând separat.  

  

 Am crezut că mutarea lui aici o să ne readucă în punctul în care ne-am bifurcat, dar era un nod peste care nu am știut cum să trecem. Trecuse prea mult timp în care nu am vorbit cu adevărat, iar sufletele noastre uscate s-au îmbibat cu cuvintele altora. 

  

 Mă uit la ceas și văd că a mai trecut o jumătate de oră, iar eu în loc să ajung la metrou am ajuns la lacul Morii. Bate un vânt nebunesc, de mă ia pe sus. Aș vrea să mă ia pe sus, să văd el unde mă duce. Știu unde m-au dus picioarele, știu unde m-a dus inima, văd unde m-a dus rațiunea. 

Poate el are vreo idee mai bună...