5 octombrie 2015

Ascultă-mi cântecul, lume!

Mi-aș cânta nefericirea,
dar mi-ai asculta-o,
ai fi capabilă s-o suporți tu, lume,
și pe a mea pe lângă a omenirii întregi?
Ai mai suporta și suspinul meu
pe lângă atâtea alte miliarde?
Pentru că eu mi-aș cânta nefericirea...

Aș urla-o în gura mare,
Oh, aș striga sus și tare
că mă doare...
Și încă cum mă doare!

Prima oară m-a împietrit
m-a clăditit în marmură și stânci,
ca mai apoi să mă spargă în valuri reci.
O flacără interioară m-a aprins
topind tot. Și apoi, m-a stins!
M-am zbătut însetată pe uscat
Ca să mă înece – culmea – dragostea!
M-a dat cu la fund, m-a înecat!

Am crezut că mă va ucide renunțarea la ea
Dar nu știam că lipsa ei mă va termina!

Măcar să-mi port durerea, nefericirea...
Lasă-mă!
Dacă urletul meu, lumeo,
nu mă va salva,
dacă cântecul meu nu te va impresiona,
măcar lasă-mă s-o port!
Nu că ar fi vreo haină aleasă,
ci pentru că sunt eu aleasă
s-o port.
O voi arunca în mare în mare cântând,
aplaudând,
să vezi tu lume că pot,
pot târî chiar și durerea ta,
iar eu haotică o voi cânta,
sus și tare,
dar în timp mă voi lepăda de ea,
ți-o voi lăsa la picioare,
pentru că sunt persoana care se agață de prima rază de soare.

Apoi, îmi voi coase cuminte bucăți din suflet,
din ce a mai rămas din el,
ce nu a fost făcut scrum
și fără prea mult fum
voi arde amintirile frumoase,
dar mult prea dureroase.

Acum, însă, lasă-mă să-mi cânt nefericirea
În singurătăți și adâncuri mișcătoare,
Lasă-mă să cânt, n-auzi?!
căci eu nu știu cum să trăiesc nefericită
nu am fost obișnuită...

4 octombrie 2015

Viitorul într-un cândva

Cândva conturaseră relația perfectă, trăiseră momente înalțătoare și clipe de extaz. Cândva. Apoi, o dată cu trecerea zilelor și cu derularea viețiilor lor, când au întors pagina, s-au trezit în locuri diferite. Se iubeau, se iubeau poate mai mult decât în zilele ce trecuseră pe lângă ei, marcând o fericire spontană. Dar ceva trebuia schimbat. S-au cel puțin unul simțea nevoia unei schimbări.
O iubea, dar avea nevoie de ea pe de-a-ntregul ca să rămână. Să rămână lângă ea. Pentru că îl mânca talpa mereu să plece și ochiul mereu să vadă alte locuri. Mergeau și vedeau împreună, dar acum el ar fi vrut ca ea să îl astâmpere cu o dăruire completă ca să nu schimbe peisajul pentru o vreme îndelungată.
Îl iubea si ea, și fericirea aceea ajunsese oarecum incertă, pentru că și ea își dorea mai mult. Îi plăcea să călătorească împreună, dar și mai mult, îi plăcea să se întoarcă seara acasă la el. Știind că el e acolo, se liniștea. Îl iubea și simțea și ea nevoia unei schimbări, însă ceva o reținea să îi dea lui un răspuns. Să îi zică DA. Vroia să se realizeze. Era la începutul carierei ei și, deși nu îi era primordială, o împlinea. Punea seama că nu va putea face față problemelor financiare, că nu vrea să fie o femeie întreținută și nu vrea să îi fie o povară. Vorbeau despre o posibilă căsătorie de un an deja, însă toate discuțiile se terminau cu „într-o zi”.
Erau deja de 4 ani împreună, dar pentru că unul ezita să riște și să zică că-și dorește să treacă prin văi adânci și pe culmi înalte fără nicio limită sau restricție, fără niciun opriș, iar celălalt era pregătit să riște pentru a înlătura orice barieră și de a conviețui cu persoana iubită, s-au trezit pe pagini diferite. Probabil aceeași carte, dar unul cu siguranță era cu o filă mai înainte.
După ore de discutat și întors pe toate părțile, au ajuns la aceeași concluzie: E cea mai bună decizie ca el să accepte job-ul oferit de un fost coleg și să se mute pentru un an în Belgia. „Ce e un an? Un Crăciun, un Paște și un concediu. Sau 2 mai scurte. Plus că trăim în era tehnologiei, avem tabletă, Skype, minute inter-ce-vrem-noi, avem și aeroportul aproape, ne vom descurca.”
A fost greu, doruri apăsătoare, convorbiri interminabile, seri fără farmec, ploi reci, zăpadă fleșcăită, cuvinte frumoase, declarații menite să dureze o veșnicie. Și-a dat seama și ea cât de goală era fără el, cât de puternic poate fi un dor, cât de seacă și trecătoare  era satisfacția de la muncă când nu ai cu cine s-o împărtășești. Cât de obositor e să ai o funcție atât de solicitantă. Cât de neînsemnați sunt banii.
Totul a început când i-au murit peștii lui, dați în grija ei. Apoi, în  dorurile ce o învăluiau, și-a dat seama că da, îl iubea, dar se obișnuise să trăiască fără el. Să facă totul fără el. El părea tot mai ocupat și cu cât mai multe lucruri noi și înfloritoare.  Convorbirile se împuținaseră, se scurtaseră, vorbeau despre localuri și zone frumoase, despre evenimente, dar nu despre ei. Timpul trecea, iar ei au realizat că se pierduseră. Undeva printre joburi, sentimente, evenimente, în timp și prin Europa. Spălaseră fericirea ce-o avuseseră ca și când fusese ceva murdar.  Cel doritor de ceva nou, căpătase. Cel doritor de avansare în carieră căpătase. Doar că separat. Cel puțin unul nu era fericit. Nu aș risca spunând că niciunul.
Ea și-a dat seama că nu banii, nu stabilitatea unui serviciu i-ar fi întărit o posibilă căsnicie. Ci ei, cu apropierea și dragostea lor. Luptând împreună, conform jurămintelor făcute: La bine și la greu, la necaz și la fericire, etc. Împreună era cuvântul cheie. Trebuia să fi luat exemplu de la părinții lor, de la cuplurile mature și de la bătrânii ce încă se țin de mână. Trebuia să privească dincolo de zâmbetul cuplurilor cu bani, care-și permiteau vacanțe de lux. Să-și fi dat seama că erau împreună doar cu acele ocazii. Că nu-și aparțineau și că-și căutau fericirea în altă parte, separat.
El și-ar fi dorit să nu fi plecat. Însă devenise dureros și să stea lângă ea, când ea nu realiza ce erau ei și ce aveau. Se detașase de ea și îl durea. Ar fi vrut să o certe și de frustrare să îi reproșeze că a crezut în altceva decât în ei. Dar se simțea obosit și rece. Nu știa dacă să se întoarcă sau nu. Nu știa dacă distanța dintre ei mai putea fi recuperată. Plecase cu consimțământul ei, dar avea nevoie de el și ca să se întoarcă.

Iar ea, părea tot mai îngândurată și distantă. Probabil pentru că suferea și ea.
Sursa foto: Pinterest