16 iulie 2013

Contopirea trecutului

Mi s-a oprit inima. Mi s-a oprit inima când credeam că sunt fericit. Mă plimbam în orașul aglomerat, mă plimbam cu o fată zâmbitoare de mână, priveam în ochii ei frumoși și nu-mi mai doream nimic. Nu-mi doream să-mi aduc aminte de ziua de ieri sau să mă gândesc la clipa următoare. Soarele de seară ne încălzea, lumea se agita pe lângă noi, iar eu eram fericit. Cred. Vroiam să fiu fericit.
Dar mi s-a oprit inima. Dacă bătea într-un ritm normal până atunci, o clipă mi-am luat privirea de la inima caldă pe care o țineam și am privit înainte, iar dintr-o dată inima mi-a bătut puternic, cumva amintindu-și de cea de altădată, amintindu-și de nebunia și zbuciumul ei, apoi s-a oprit. Și m-am oprit și eu cu ea. Am rămas încremenit, mut, surd, numai orb n-am rămas. Asta pentru că am văzut-o...
În fața mea, la 30 de metri se afla felina ce am iubit-o cândva. Stătea nemișcată, ca și inima mea de altfel, pe terasa unui balcon. Stătea sprijinindu-se pe fierul forjat al balconului, în picioarele goale și o bluză lungă, albă. Soarele îi lumina doar jumătate de chip, partea bună a ei, așa cum îi plăcea să spună. Părul ei crescuse și era mai lung ca deobicei și părea schimbată. Era bronzată, iar părul ei ondulat, ciufulit era adus tot pe un umăr.  Trupul, chipul ei arătau diferit. Era mult mai slabă, sculptată parcă de viață și suferință. Rămăseseră însă neschimbate buzele ei. Pline, roșii, cumva întredeschise. Privirea nu i-o puteam vedea, ținea ochii închiși.
Vedeam, în clipa asta vedeam femeia din ea, pentru că era într-o continuă schimbare, trecea de la o stare la alta. Dacă acum un an aș fi trecut pe lângă ea, m-aș fi îndrăgostit de ea. Șatenă, buclată, naturală, gene lungi, slăbuță, înaltă. S-o văd stând în soare era dorința mea cea mai mare. O adoram mai mult ca oricând atunci, pentru că soarele, căldura avea obiceiul s-o calmeze, s-o mângâie într-un fel în care nu știu cine ar fi putut să o facă astfel încât să o potolească. În rest, era furtună, agitație, copilărie, determinare, nebunie, genialitate, artă, fiară, mare și munte. Trecător fiind m-aș fi îndrăgostit de ea. Zău.
Așa cum am făcut-o acum 3 ani, când mi-a zdruncinat lumea, mi-a răscolit viața, când mi-a făcut curat în dulap și mizerie pe plan personal. A fost cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat la vremea respectivă, păcat că nu a rămas așa. O descopeream în fiecare zi, și mă minunam câte nu știam despre ea și câte trebuie să mai învăț, însă oricât aș fi iubit-o și m-ar fi iubit, dragostea nu ne-a fost suficientă. Nu nouă. Nu ei, care avea nevoie și de alte lucruri s-o fericească. Să completeze fericirea, așa cum spunea ea. „Am nevoie să citesc, am nevoie să adorm citind, nu înțelegi? Nu vreau să adorm vorbind la telefon, vreau să îmi spui că mă iubești, să-ți spun cât de mult te pot iubi, dar vreau să adorm în seara asta în brațele unei cărți.” Sau „Azi am nevoie să nu-mi fi iubit, ci prieten, frate. Am nevoie de sărutul pe frunte al unui frate.” Mi-era greu s-o înțeleg de multe ori, îmi părea cea mai egoistă femeie, deși tânjeam după dragostea ei.
Mă simțeam în competiție cu slujba ei, cu cărțile ei, cu pisica ei, cu colegii ei, cu liniștea ei, cu totul, chiar dacă încerca să mă asigure că eram pe primul loc. Poate așa și era. Poate mi-o dovedise cândva, poate nu eram sigur pe mine. Poate mi-era frică că frumusețea ei nu va trece neobservată. Sau poate mi-era frică că a mea va trece. Simțeam că nu o pot stăpâni și câteodată din cauza asta simțeam că nu îmi aparține și că nu-mi va aparține niciodată. Și au început certurile și distrugerile reciproce. Am stat separat, fără să ne vedem sau să ne vorbim luni în șir, zbătându-ne cu inima noastră, luptându-ne cu egouri sufocate, cu gânduri neînțelese, cu frustrări  și disperări. Cel mai rău, luându-ne la trântă cu iubirea, ca să ne uităm unul pe altul. Dar cine poate uita o așa iubire? Cine?
Am revenit în viața ei și ea în a mea, cu dorințe mai mari și sincere. De distrugere, cum era de așteptat. De data asta chiar de autodistrugere. Știam cum suntem, dar ne amăgisem amândoi la sunetul unui cântec mincinos că ne vom schimba, vom fi diferiți, vom scăpa de insecuritate, ne vom da mai multă atenție, vom scăpa de furie și ironie, de argumente inutile și vom face loc iubirii. Până la urmă tot ce am făcut a fost că ne-am mai dat o șansă. Șansa care ne-a dovedit cât ne-am depărtat în lunile de pauză, cât ne-am răcit și încercam să construim un pod deasupra prăpastiei, însă nu-l construiam împreună, nu era ca să ne apropie, ci ca să evadăm. Deși încercam să evadăm ținându-ne de mână. N-am fi dat drumul niciunul. Întru-un final n-am mai rezistat. Am sărit gardul și-am fugit rupând pământul, în direcții opuse, cu gânduri diferite, reproșuri, ură probabil și greșeli de neiertat.
M-a zăpăcit și m-a zdruncinat. A făcut-o și când a intrat în viața mea, dar și când a ieșit. M-a lăsat un om împovărat. Nu știu despre ea, nici nu mi-a păsat la vremea respectivă. Știam că are probleme mari, dar n-am vrut să știu cum și le gestionează. În fond era puternică.
Am încercat s-o uit, să uit tot despre ea, să-i uit parfumul, pielea catifelată, să uit sunetul vocii ei, să uit cum venea pe hol cu picioarele goale, să uit cât de dragă mi-era și cât de fericit mă făcea. Să uit fericirea unor clipe mi-a fost cel mai greu. Enorm. M-am rupt pe mine ca să o uit. Am rupt inima, amintirile, poze și obiecte și am zis gata, merg înainte.
Am ridicat capul mergând prin viață și am găsit o brunetă. O inimă caldă, o privire proaspătă, niște ochii fără sclipire, dar care străluceau lângă mine. O iubire lină. Liniștitoare, care nu te făcea să te întrebi ce va fi mâine. Un râs simpatic și o fată normală. Tot ceea ce aveam nevoie. Tot ce mi-am dorit toată viața și n-am avut. Totul era ideal pentru mine: găsisem pe cineva pe care nu trebuia să îmbânzesc, să potolesc, ci doar să iubesc. Greșelile erau nesemnificative, rare,  iar sufletul ei îl căutata pe al meu. Era pansamentul meu, știam asta, dar eu nu o vedeam în sensul rău. Aveam nevoie de ceva dulce pentru inima mea zdrobită.
Și ziceam că sunt fericit. Te bucuri de o nouă viață, de o nouă persoană, până o vezi pe cea veche. Până încremenești în fața ei. De mână cu altcineva, prezentul ți se contopește cu trecutul, ele dau nas în nas fără să știe, inima ta o ia la fugă, stă să explodeze, apoi n-o mai auzi, n-o mai simți, iar creierul emite flashback-uri. Credeam că trecutul cu ea a fost zbuciumant, însă clipa revederii ei le întrece pe toate.
Ea, stând calmă pe balconul de la etajul 1 al unei clădiri vechi, îmi aduce aminte de iubirea ce i-am purtat-o și o dată cu amintirile mă invadează sentimentele, o căldură în piept, o moleșeală în picioare, mă ia cu amețeli și dintr-o dată îmi doresc să vină ploaia. Să spele imaginea dinaintea mea, s-o șteargă pe ea, să mă readucă la realitate.

Credeam că sunt fericit. Mi-am propus să fiu fericit și era perfect. Era perfect. Era perfect! Asta până ca destinul să mă aducă încă o dată la picioarele ei. De data asta la propriu.