21 iulie 2015

Aruncă-mă!

Nu, nu pot dormi. Nu pot să dorm, refuz. Nu pot sa dorm, mă visez. Și mă visez cum nu știu dacă voi
mai fi vreodată. Ceea ce e chinuitor!

Mă visez iar cu zâmbetul până la urechi, cu sclipirea aia în ochi de care te îndrăgostisei, mi-e dor de viața fără griji, fără limitări de timp pentru activitățile noastre, fără cunoștința durerii. Mi-e atât de dor de mine de atunci! De ființa aia sănătoasă ce râdea zgomotos, de simțeai vibrații în suflet când erai în preajma mea. Mi-e dor de mine, cea peste care timpul și viața nu apăsase! Mi-e dor...

Mi-e dor de verile pentrecute împreună la bunici, mi-e dor de prietenia ta, mi-e dor de adolescența și iubirea ce le-am trăit, parcă nu demult, așa-i?

Nu pot să dorm, când mă gândesc la ce eram, la ce și la câte ne promisesem, câte îți promisesem și mi-e ciudă că am ales calea opusă direcției tale. Da, tu ai fost fidel visului și promisiunii noastre, eu am plecat, eu m-am răzvrătit într-o furie neînțeleasă, însă specifică mie.

Acum suntem doar străini, doar trecătorii de altădată unul în viața celuilalt, doar niște amintiri ce pot deveni dureroase. Ai fi vrut să mai stau, dar știi ca atunci când simt plictiseala, fug. Am fugit de tine, de noi sau doar de mine?! Cine știe, însă țin minte că în seara aceea m-am ridicat brusc de pe bancă și ți-am zis că facultatea de Drept nu e pentru mine, că vreau să dau al Teatru. Că vreau să fiu artistă.

Dar m-am plictisit și de asta, în anul 2 am renunțat și m-am apucat de scris. Și am umblat prin cercurile scriitorilor. Și am lansat carte. După carte. Fără să realizez, inspirate din tine, din iubirea noastră. Până când amintirile și iubirea dăruită au secătuit.

Și am căutat iubiri profunde și inspiraționale, dar nu am găsit. Probabil că mi-a fost dat să iubesc doar o dată în viața asta. Și te-am lăsat.

Așa că m-am mutat pe malul mării, și stau în fiecare seara ca apusul să mă îndemne la vreun sentiment. Îți zic, doar indiferență.

Nu te-am căutat niciodată. Nu mi-am dorit să cunosc suferința în parametrii ei reali, doar să mi-o imaginez și să o scriu.

Îmi imaginez fericirea ta, viața ta, și mi se strânge inima. Probabil că dacă aș fi sinceră cu mine, aș recunoaște că te iubesc! Că am luat o decizie radicală atunci, ar fi trebuit să te mențin în viața mea. Ar fi trebuit să mă las iubită de tine! Dar am fost prea individualista și, iată-mă aici, singură, doar eu cu soarele. Tot un apus, ca în ultima noastră seară.

Însă niciun șuierat. Nicio șoaptă de-a ta în urechea ta. Niciun deget de-al tău care să-mi dea părul după ureche. Nimic! Doar un soare la fel de indiferent ca și mine!

În fine, am zis că nu te-am căutat, însă scrisoarea aceasta trimisp la adresa bunicului tău este singura pagina pe care am scris-o în ultimii 2 ani. Așa că mi-am călcat pe inimă și am trimis-o.

Arunc-o!

Arunc-o, aruncă-mă și pe mine uitării și aruncă și amintirile cu mine. Nu mai sunt nimic din ce-am fost. Doar ce mi-am dorit într-un moment de nebunie să fiu.

Surse foto: Pinterest

20 iulie 2015

Status actual: emoțional distrusă


-          Nu cer sa mă ințelegi, doar să mă asculți!

Am 34 de ani, am propria firmă, propria grasonieră și îmi merge bine. Sunt mulțumită. Nu doresc acum mai mult, pentru că nu am timp de mai mult. Nici măcar de iubire. Am ajuns unde sunt cu foarte mult efort,  crede-mă le-am simțit pe toate! Am cunoscut durerea, de fapt m-am născut cu ea; sărăcia și foamea au fost constantele vieții mele; am plâns, am plâns enorm până acum, crede-mă! Am îndurat cât 5 oameni laolaltă nu îndură o viață!

La 13 ani, într-o zi toridă, am asistat la moartea tatălui meu! Nu, de fapt la uciderea tatălui meu! S-a băgat să-l apere pe frate-miu mai mare și sub privirele propriilor copii, l-au înjunghiat. Nimic nu mi-a pansat durerea, nici faptul că ucigații au plătit pentru fapta lor. Nici ura pe care o aveam pentru ei, pentru omenire nu m-a ajutat. Din contră, m-a distrus. Mama, văduvă cu 3 copii, cel mai mic de 4 ani, nu a mai avut timp să ne ofere nici măcar o privire bună, o vorbă de încurajare sau un moment de căldură sufletească. A încercat să facă orice ca să facă bani, să ne întrețină.

Așa că, la 15 ani, când m-am îndrăgostit deun baiat cu 5 ani mai mare și cu ceva bani facuți prin Anglia, m-a dat lui. Nu pe acte, dar oarecum pe bani. Mai exact, pe mâncare și haine. Doritoare de afecțiune, nu mi-am dat seama. Dar m-am trezit gravidă. Când așa zisul meu soț, iubit, sau ce-mi era a încetat să mai cotizeze la maica, ea ne-a despărțit. M-a trimis la o matușă la țară să nasc, și mi-a dat copilul la orfelinat. Apoi m-a trimis în străinătate să lucrez.

Am pierdut mult, nu mi s-a oferit educație, nu mi s-a oferit iubire, nimic. Mi-am pierdut tatăl, sufletul mamei, iubitul și copilul. Am urlat de durere. La 17 ani le cunoscusem pe toate. Și în toate astea eram singură. În străinătate am învățat să nu-mi mai arăt suferința, nimănui nu i-ar fi păsat. Și am muncit. Cât mai mult. Am spălat vasele prin restaurante în Croația. Am plecat în Italia, apoi în Spania. Am învățat să gătesc. Am învățat să servesc. Am învățat limba lor. M-am descurcat. Apoi m-am întors în țară, m-am dus la cămin și mi-am terminat liceul. Am plecat iar în Spania și după 1 an am fost făcută manager de restaurant. Am prins aripi. M-am dăruit muncii, singura mea satisfacție. Mi-am permis să călătoresc. Să uit de ai mei. De probleme.

Dar m-am simțit singură. Așa că mi-am adunat economiile și m-am întors în țară, unde mi-am deschis agenția de turism. Încet, încet mi-am găsit pacea. Dar nu mi-am uitat trecutul. Încă mă întreb ce s-a ales de tipul din adolescență sau dacă fetița mea e bine unde e. Nu o caut, nu am ce să-i ofer. Dragostea nu o cunosc ca să o dăruiesc. Nici nu ar fi corect să o zdruncin apărând după atâția ani, nu.

Așa că, vezi tu, cum îmi poți cere să am încredere în tine, să mă deschid și să-ți fiu parteneră? Cum să am încredere în tine, un străin, când cea pe care natura o obliga să mă iubească m-a vândut?! De ce refuzi să vezi cât sunt de distrusă emoțional și că nu pot să-ți ofer ce-mi ceri?!


Sursa foto: Pinterest