19 decembrie 2013

Bătai de inimi la unison

Sursa: http://victoriaborodin.files.wordpress.com/2012/02/cafc3a9-au-latit.jpg
Seara asta m-a marcat. Cumva în sinele meu, undeva în adânc mă simt însemnată, ca de un fier înroșit. Sunt și șocată și încântată. E o bucurie, ceva ce n-aș putea justifica, o bucurie nu atât pentru mine sau pentru că seara a decurs foarte frumos, mai degrabă o bucurie pentru amicul meu sau pentru mai mult de atât, pentru ceva mai mare, pentru o mulțime de oameni. Este cred că și amuzamentul pe care seara a avut-o si poate si atmosfera. O seara simplă, dar plină de încărcatură emoțională și conștientizări.

Seară cu gust de turtă dulce, cu aromă de scorțișoară, cu miros de ceva dulce, seară luminată de beculețele decorative care sunt pe stradă și de lumânările de pe mesele noastre. Seară liniștită, însă noi agitați.

Trecuse ceva timp de când nu mă mai văzusem cu Laur, fostul meu șef. Unul dintre cei mai geniali oameni pe care îi cunosc. Din toate punctele de vedere. Entuziasmat de orice până în măduva oaselor, curios, ambițios, genul de om care stă cu tine la povești ca o femeie, râde cu tine, știe să-ți fie frate și sprijin când și-e greu, te sfătuiește ca un amic și te ajută de parcă și-ar fi dator pe viață. Omul care mă uimește de fiecare dată când zice  că mă rezolvă cu toate că e la sute de km distanță, iar eu sunt într-un mare impas tehnologic. Totul pare atât de simplu când vorbesc cu el. La primul mieunat de al meu, vine și soluția lui. E un tip fantastic. În ochii mei un super erou.

Mă întâlnisem cu el, la o seară plină de povești și cuvinte. Nu ai cum să taci cu un astfel de om. Îți dai drumul oricât de timorat ai fi. Însă seara a fost mai magică decât mi-aș fi putut închipui. La simpla mea întrebare, pusă într-un mod banal, mi-a spus lucrul cel mai puțin așteptat: „Nu știu ce fac, sincer. Am găsit o tipă. Îmi place de ea, ieșim, ne pierdem vremea împreună, însă nu știu... nu cred că e nimic mai mult”.

Să auzi asta de la un tip, un tip care nu a iubit decât o dată în viață, și atunci s-a dat pe sine, s-a consumat vreme îndelungată, încât ia luat 3 ani să se refacă, te lasă fără cuvinte. Te blochează. Nu mai vrei să aduci în discuție nimic, decât să îl descoși... Îmi spusese pe un ton atât de natural, de parcă îmi spusese că și-a pierdut cheile, însă mie mi s-a părut cel mai frumos lucru pe care puteam să-l aud de la el...

„Uau. Și e serioasă treaba? Ești cu fluturași și nebunii din astea?”

„A, nu. Nu cred. Nu știu. Fluturi?! Nu. Știi cum e, iubești, te arzi, apoi nimic nu mai e la fel. Da îmi place tipa. E amuzantă. Și deșteaptă, bineînțeles. Lucrează în domeniul medical, cumva avem o punte comună...”
Înmuniam bezele în ciocolata mea caldă, în timp ce el îmi povestea cum s-au cunoscut, pe unde au fost și pe unde s-au plimbat, mi-a povestit despre maică-sa, mi-a arătat poze cu ei doi, apoi doar cu ea, apoi cu o potaie mică și flocoasă, probabil tot a ei, apoi am făcut o pauză să îi trimită un mesaj. Apoi încerca să-mi spună cum că nu știe nimic, că e dat peste cap, în sensul că are o oarecare reținere să se mai implice și apoi nu mai știe să trăiască în doi.

Eram atât de încântată pentru el că îi sorbeam fiecare cuvințel, iar zâmbetul meu se lărgea de la o frază la alta. Era cred că în faza de negare sau poate nu era încă conștient, însă era îndrăgostit până peste cap.
„Cum să-ți zic eu ție?! Știi, aveam viața mea deja, de 3 ani aveam chestiile mele, rutina mea, spital, alt job, clienți, întâlniri, ieșirile cu prietenii mei... Nah! Aveam autostrada mea , mergeam drept și a venit ea și acum fac slalomuri. Nu știu ce să cred...”

sursa: http://farm4.staticflickr.com/3162/3002197536_e125dfe292.jpg
I-am spus că eu știu. Să nu se grăbească, însă să lase teama și să se implice. Cu toată inima. Pentru că oricum e pierdut. Că e îndrăgostit și nu are scăpare. A râs. Am râs amândoi. Nu vroia să creadă asta, poate se credea mai puternic și stăpân pe situație, însă era în mrejele dragostei. Cumva mă bucura să îl aud vorbind așa. Mă bucuram pentru el că o să-și găsească liniștea cumva lângă ea. Mă bucuram pentru ea că o să beneficieze de toată afecțiunea lui. Mă bucuram pentru toți oamenii, în special pentru femei. Un bărbat vorbește despre iubita lui, într-un mod simplu, banal, însă deși nu știe, e atât de minunat să îl auzi. Îți dai seama că prin oricâte ai trecut, totuși un bărbat poate iubi. Se poate îndrăgosti. Poate face eforturi pentru o ea. Te inspiră și te face să mergi înainte. Asculți cu plăcere ce îți spune un bărbat despre prietena lui, pentru că ce e între ei te inspiră.

„O să răâzi, însă mi-am programat telefonul să îi dea mesaje frumoase noaptea. Hai, nu fă fața asta, poate că sună a nesimțire, însă știu că îi fac plăcere, o mulțumesc pe ea, o bucur, știi ce zic? Așa că m-am gândit la chestia asta...de ce să nu folosesc tehnologia în avantajul meu, chiar dacă sună a superficialitate?”
Până și asta mi s-a părut drăguț...

„Poate că ai dreptate. Poate că m-am îndrăgostit. Dar știi ce mi-a pus capac? Ce mi-a apăsat butonul de start? Un fel de timiditate pe care o simțeam la început din partea ei... Cum vorbea, cu delicatețe, cum își dădea părul după ureche, cum a tresărit când am luat-o de mână prima oară... Astea m-au făcut să fiu așa... Dar suficient despre mine. Zi-mi de amorașul tău!”

M-a luat cu aceleași întrebări, dacă sunt îndrăgostită, dacă e ceva serios, dacă sunt fericită. Îl simțeam cum vrea să mă distragă de la el, vroia să nu îl mai tachinez, probabil faptul că scosesem la suprafață starea lui nu era prea comod încă pentru el. Știa că nu de mult începusem să îmi petrec timp cu cineva anume. Aici eu și Laur eram la fel. Ne asemănam cumva. Arși din prea multa înflăcărare a unor iubiri cu persoanele nepotrivite, preferam să ne trăim independența, să accelerăm cu mult peste 130 km/h pe autostrăzile noastre și nimeni să nu ne zică nimic. Nu eram genul care să ne mulțumim cu relații de weekenduri, cu ieșiri scurte, cu persoane superficiale. Noi ne preferam propria persoană, propria viață, și tot ce se afla în ea. Atât.

„Îndrăgostită, aș zice că e o etichetă prea mare. Nu. Sunt entuziasmată, îmi place tipul, altfel nu am avea această discuție. E primul care m-a entuziasmat de când... știi tu! Ăsta e un semn bun, nu? La mine, poate să arate tipul super, să fie inteligent, dar dacă nu are scânteia aia, dacă nu are puterea aia de a stârni ceva în mine, e degeaba. Iar el cred că a fost magician, i-a reușit.”

Apoi i l-am descris, i-am povestit ce face, cu ce se ocupă și am început să îi spun cum mă face să mă simt: „Mă face să tac. Să vreau să tac. Știi ce greu sunt redusă la tăcere. Dar vorbește așa domol, încât mă opresc din agitația mea și îl ascult. Oh, și când vorbește, are niște gesturi așa elegante și mature, de drag să îl privești. De fapt, e elegant în toate: gesturi, vorbire, îmbrăcăminte. Aici nu e completarea mea, ci semenul meu. Ai zice că ne-am vorbit să ne îmbrăcăm în acelaș stil. Și apoi, arată bine, chiar mai bine cu barbă. Nu îi dă un aer de neglijență, ci mai degrabă îl face mai sofisticat. Știi că sunt nebună după condus, dar mă simt ca un copil de 8 ani cu el la volan. Sunt încântată, îmi sclipesc ochii de bucurie. Mă uite pe geam de parcă aș fi în New York, totul pare mai frumos. Iar când mă plictisesc, mă întorc înspre el și îl privesc. Îl studiez. E rafinat, ți-am spus?
sursa:http://graphics8.nytimes.com/images/2012/05/20/travel/20DRIVE_SPAN/20DRIVE_SPAN-articleLarge.jpg

Ah, să vezi, îmi face toate poftele. Conduce cu viteză pentru că știe că asta îmi mărește zâmbetul, mă trezește dimineața ca să mă scoată la cafea, pentru că știe că e plăcerea mea maximă, iar cafeaua băută în doi are cu totul alt gust. Când știe că mă plictisesc, mă ia cu el la muncă, profită de fiecare secundă în care putem fi împreună. Îmi explică cu răbdare tot ce vreau să știu, iar când îmi spune despre munca lui absolut mă fascinează... 

Avem amândoi viețile noastre, suntem ocupați cu propriile destine, cu responsabilitățile pe care le avem, dar cumva ne regăsim unul pe altul printre sms-uri, printre telefoane scurte. Iar seara, când terminăm alergătura, ne tragem sufletele unul în prezența celuilalt. Ne retragem, unul în altul. O atingere de mână și ne înviorăm...”


Vorbeam și vorbeam într-una și brusc am realizat ceva: că îi scosesem lui Laur paiul din ochi, când eu aveam o bârnă! Îi scosesem în evidență că e pierdut, că e îndrăgostit, când eu vorbeam cu înflăcărare despre un așa zis entuziasm de-al meu. Nu mă văzusem pe mine în oglindă, pentru că de la brâu în sus eram înconjurată de fluturi și eram orbită de ceea ce ceilalți ar fi numit...iubire.

5 decembrie 2013

Cadou magic


Sursa: https://encrypted-tbn1.gstatic.com/images?q=tbn:ANd9GcQQ08053m8jE17BuKCAYrUFZBK3fJ-wByDEZPpv5Q6HkMbCEwl9_rp8Kcqw
A început luna magică, plină de lumină, unde realitatea pare basm sau basmul realitate. Nu ne mai pasă (prea tare) de frigul de afară, ne bucurăm că înghețăm alături de cei dragi, ne bucurăm că deși ieșim de la muncă pe întuneric, vedem luminile și instalațiile decorative de prin oraș, ne bucurăm că deși e aglomerat peste tot, iar noi ne grăbim, e un zumzet și un freamăt aparte și chiar dacă marketingul magazinelor ne cam trage chintă, ne bucurăm de reducerile de care avem parte. Încercăm să ne bucurăm de toate și de cât mai mult... Cumva decembrie ne cucerește cu tot ce este, poate că de asta ne este atât de dragă.

Nu sunt fana iernii, n-am fost și nu știu dacă o să fiu vreodată. Dar mă bucur de senzațiile și sentimentele pe care mi le oferă. Dar asta, cumva, se datorează acestei luni sub a cărei magie pic și eu: întunericul lăsat de la 4 și ceva, ciocolata caldă dintr-o cafenea, mirosul de turtă dulce, ceaiurile aromate, biscuiții cu scorțișoară, fularele lungi, puloverele pufoase, UGG-urile sau cizmele lungi, mâinile ascunse în fundul buzunarelor de la palton, nasul roșu, obrajii roși, privirea de copilă. Ador serile în care după o zi lungă în care am înghețat pot să stau cu un ceai fierbinte lângă fereastră, să stăpânesc cu privirea un oraș de poveste, un oraș făcut să fie fascinant și să ascult colinde sau Nicu Alifantis- Decembre. Mă liniștesc, îmi potolesc agitația interioară, îmi calmez temperamentul.

E luna în care e frumos să te lași cuprins de tot ce ți se poate oferi, mai ales că luna ianuarie e goală și nu îți dă nimic. La entuziasmul nostru se adaugă și cadourile pe care ni le facem noi, moșii. Lăudați-vă fiecare cu ce primiți de Nicolae sau de Crăciun.

Eu mi-am pus ghetuțele. Însă ce deja am primit nu încape nici într-o cizmărie.

Un zâmbet.

Nu, nu mai multe, unul, dar mare, larg, care se află pe chipul meu. E lipit de mine. Izvorăște de undeva din interior și deși în majoritatea timpului nu îl văd, îi simt căldura. Și puterea. Văd cum oamenii se uită mirați sau zâmbesc și ei la rândul lor. Simt că explodez, iar zâmbetul ăsta mă răcorește cât de cât. 

Nu, nu o serie de zâmbete. Nu diferă de cel de acum 5 minute. E același. Nu e zâmbetul unei glume, nu e zâmbetul de mulțumire, nu e zâmbetul reîntoarcerii acasă, nici măcar zâmbetul pe care îl am când mi se așează pisica în brațe și toarce. E altul. Semnifică ceva. E magic.


Trebuie să îl vezi ca să înțelegi.

Sursa: http://3.bp.blogspot.com/-BzshUIiQoGs/TxH25I3P7oI/AAAAAAAAGaQ/-2T3wDXQPSY/s1600/Brasov-iarna.jpg

22 noiembrie 2013

Fiecare vară cu povestea ei, fiecare tren cu a lui...


Eram obosit după  două nopți nedormite și abia așteptam să ajung în tren și să dorm până la destinație. Lucrasem în ultimul timp mult și aveam nevoie de odihnă, de câteva zile libere. Așa că am așteptat să mi se termine tura, mi-am luat hanoracul și ghiozdanul din vestiar și am luat trenul către Mangalia. Iubeam marea, iubeam căldura. Iubeam oamenii de pe plajă pentru că erau dintre cei mai diverși.

Urcasem în tren, îmi găsisem compartimentul și mă uitam la locul de la fereastră. 72. Am verificat biletul încă o dată. Locul 72. Locul 72 era ocupat. Nu-mi plăcea alt loc decât cel de la geam, cerusem special un loc la geam. Persoana care stătea pe locul meu dormea. Era învelită cu o geacă, iar fața îi era acoperită cu o eșarfă. Nu-i vedeam nimic, decât labele picioarelor. M-am uitat mai atent și erau picioare de femeie. Mă pregăteam s-o trezesc ca să se mute pe locul ei, dar n-am putut. N-am putut pentru că nu-mi puteam lua ochii de la picioarele ei. Erau goale. Nu era încălțată cu nimic, nu avea șosete.

M-am așezat eu pe locul ei, pe partea cealaltă, la mijloc, între un adolescent și un pensionar. Toți moțăiau. Tuturora le era frig. Și ei îi era clar frig. Își adunase picioarele la piept și pusese geaca respectivă peste, numai că nu ajungea s-o acopere toată. Brusc, îmi sărise somnul.

Ce-o fi fost în capul ei? De ce nu și-a luat niște șosete, ceva? De ce toate țin să-și cumpere haine sumare, geci până în talie, care nu le acoperă nimic? Ce o fi în capul femeilor, mai ales că știu că sunt sensibile? Ce pun în trolerele alea de cântăresc încă o dată greutatea lor?

Am încercat să mă gândesc la altceva. La prietenii din Mangalia, la mare... Dar făceam eforturi să nu-i privesc picioarele. Mă enervau și mă fascinau totodată. Erau suave și păreau catifelate. Păreau reci. Înghețate. Dintr-o dată m-a apucat și pe mine frigul. Frigul și dorința aprigă de ai lua tălpile ființei aceleia și să i le încălzesc. Empatic, îmi înghețaseră mie picioarele în Converși.

O învinovățeam că nu puteam adormi. Dacă ar fi stat ca un om normal, dacă i s-ar fi văzut fața, sau palmele, nu m-aș holba și nu mi-ar fi fost milă că a luat-o frigul. Îmi stătea pe creier asta, și nu puteam să mă las biruit de oboseală. Nu puteam sta și eu ca ceilalți pasageri.

Parcă nu aveam liniște. Mă nelinișteam eu pentru picioarele ei. Și culmea, ea părea să fie foarte liniștită în somnul ei. Stătea cam îngrămădită, dar părea calmă. Toată problema ei mi-o transferase mie.

-Biletul la control, domnule! îmi spuse controlorul din ușă.

-Nu vă supărați, ați putea să opriți aerul condiționat, vă rog? E teribil de frig! se auzi un glas dulce, dar hotărât.

Am rămas mirat să văd fața acelei ființe în sfârșit. Eram mirat și de mine că nu mă uitam tot la picioarele ei. Și eram enervat pe mine că nu-i făcusem portretul în loc să mă gândesc cum să-i încălzesc tălpile. Cum mi-aș fi putut-o închipui? Am închis repede ochii ca să mi-o imaginez de parcă n-o văzusem încă. Tânără! Da, posesoarea acelor picioare nu putea fi decât tânără. La vreo 1.55, poate 1.60. Un blond-șaten, iar ochii micuți, leneși, probabil că mi i-aș fi imaginat verzi. Poate că e de vină compasiunea ce mi-au stârnit-o picioarele ei, dar îmi părea genul de femeie pe care trebuie s-o ții lângă tine și s-o protejezi mereu.

Am deschis ochii și-am privit-o. Se uita pe geam la soarele ce încerca să răsară, la ploaia ce încerca să se oprească, la lumea ce începea să prindă viață. Nu nimerisem prea multe în descrierea ei. Picioarele ei erau înșelătoare. Aș fi zis că ochii și buzele unei femei sunt înșelătoare, nicidecum picioarele. Avea mai mult de 1.60, poate chiar 1.70, nici subțirică, nici plinuță. Rubesiană ar fi poate cuvântul. Șatenă, păr răzvrătit, ochi mari, căprui. Bineînțeles că erau căprui! Era într-adevăr tânără, însă nu părea să aibă nevoie de protecția cuiva.

I-am abandonat picioarele, și am început s-o studiez. Să mă uit la ea fără jenă, fără nicio reținere. Părea stăpână pe sine, în ciuda privirii obosite și pierdute pe care o avea. Ochii ei aveau o sclipire, dar păreau că nu lasă pe nimeni înăuntru. Se uită plictisită la mine. Căscă. Buzele ei mari, se transformară într-o guriță de pisică. Își dădu părul de câteva ori peste cap. Apoi, fără milă îl strânse într-o coadă de cal, sufocându-și buclele.

Avea gesturile leneșe, grațioase, ceea ce îi dădeau o alură mai matură, în ciuda vârstei. Părea și ea obosită, dar nu de o oboseală naturală, ci de o povară a vieții care cu siguranță o măcinase de ceva timp. Ori pentru că fusesem hipnotizat de picioarele ei, dar nu îmi puteam lua privirea de la ea, mă fascina și imaginea ei mă răscolea până în adâncurile ființei mele. Atinsese coarda curiozității și nu puteam nici măcar din politețe să mă uit pe geam sau în altă parte. Oboseala mea se risipise prin atmosferă și părea că nimeni nu mai e în compartiment.

-Spre mare și tu?

Atât de captivat de ea încât nu mi-am dat seama că vorbește cu mine. Cu toate că nici ea nu își clintise privirea de pe geam și nici nu făcuse vreun efort să-mi dea de înțeles că eu sunt receptorul întrebării.

-Când ești obosit de greutăți, de necazuri, de orele istovitoare de la muncă sau, în fine, când ești obosit de viață, marea este cea care te calmează. Mie, una, îmi ajută.

-Te încadrezi, să înțeleg?

Ca un copil îmbufnat și-a schimbat poziția corpului și m-a privit. M-a săgetat. Intenționat sau nu. Dar m-a trecut un fior. Câte puteau ascunde ochii aceia? Am judecat o ființă și mi-am făcut un scenariu după niște tălpi. Câte versiuni ale vieții ei i-aș putea crea judecând-o după privire. Nu prea puteam s-o citesc. Nu știam dacă ce vedeam în ea era tristețe, oboseală, saturație de ceva anume, duritate, sau poate o impasibilitate. Lenevie?! Mă deruta complet.

-Eu fug. Nu mă duc de oboseală. Pot să mai duc orice ar fi. Însă acum fug.

-La propriu sau la figurat?

După ce am vorbit mi s-a părut o tâmpenie. Dar am lăsat-o să vorbească.

-Tu să-mi spui! Fug la propriu sau la figurat? Cum este dacă m-am săturat să aflu tot felul de chestii despre persoane care cândva mi-au fost dragi sau poate încă îmi mai sunt, chestii care te fac să te întrebi dacă acești indivizi sunt actori atât de buni sau eu nu sunt capabilă să cunosc și să citesc persoanele? Sau de faptul că m-am săturat de durerile sufletești adăugate la cele trupești. Că nu știu pe care să le gestionez prima dată. Ce e primordial? Trupul sau sufletul? Inima sau coloana? Care slăbiciune e mai rea? Cea fizică sau călcâiul lui Ahile? Nu știu, în ce sens fug? Poate-mi spui tu... La propriu sau la figurat?  Mai ales când pe lângă astea vin momentele cruciale, care sunt gata să te răstoarne, decizii și drumuri care te pot duce departe sau nicăieri, iar eu, eu singură, trebuie să mă decid. Trebuie să dau perdeaua și draperia cu probleme și să privesc pe fereastră limpede. Să iau hotărârea potrivită, fără să mă las influențată de nimic. Și de nimeni. În tot haosul ăsta mai trebuie să și învăț. Știi....sunt studentă în ultimul an la Farmacie. Și de aici sunt așteptări din partea mea. Nu trebuie să dezamăgesc familia, neamul, nu trebuie să mă dezamăgesc pe mine...

Vorbindu-mi și curgând din ea toată apăsarea ei, cumva mă introdusese în mijlocul nebuniei și a haosului și simțeam la nivel mental fiecare cuvânt ca pe o lovitură, o durere și o invadare care mă făcuse să împietresc și să nu pot spune nimic. Mă gândeam că trebuie să fie extenuată. Probabil de aceea dormise pe tren. Probabil nici nu simțise că îi înghețaseră picioarele la câte cărase cu ea până atuncea. Poate că distanțarea trenului de orașul ei o făcuse să se distanțeze și ea de problemele sale.

Cumva îmi venea s-o iau în brațe și să-i spun că poate să-și descarce sufletul cât eu îi încălzesc tălpile. Simțeam că pot să fiu trenul ei mărfar. De fapt asta și eram. Ploua afară și ploua și în compartiment cu durerea ei lăuntrică. Se descărca în mine, un străin. Dar, pe de altă parte, știam că nu fuge, ceva din atitudinea ei, din vorbirea ei, din gesturile ei, din înfățișarea ei, ceva, nu știu exact ce, mă făcea să cred că nu fuge. Nu avea atitudinea unei lașe sau a unei fugare.

-Fug, dar mă întorc. Mă întorc tot eu, însă am nevoie de mare. Vreau să mă detașez de tot ce-am lăsat și sămă regăsesc. Știi, în toată nebunia ultimului an, am uitat de mine, m-am pierdut. Am tot primit, de la fiecare, fiecare ce a vrut să-mi dea, bune, rele, indiferență, am primit și pe orizontală și pe verticală, dar pentru a putea face față la toate trebuie să mă găsesc pe mine. Eu ce vreau? Știi? Am determinare și încăpățânarea unui munte, dar sunt și furtunoasă sau imprevizibilă ca marea. Defecte, știu. Dar, oricum ar fi ea acuma, furtunoasă sau calmă, în prezența ei o să mă regăsesc. Spală răni vechi, le arunc în marea uitării, iar soarele, căldura și picioarele mele goale în nisip sunt terapia mea. La întoarcere o să am jocul terminat. Voi ști cum se termină. Acuma sunt în dubii și am nevoie să fiu egoistă și să fug, să fiu doar eu și marea. Restul...să aștepte.

Cumva mă blestemam că nu mi-am văzut de somnul meu, că nu m-am lăsat pradă oboselii și că am fost fermecat de o vrăjitoare cu tălpi goale, care mă pedepsea cu povara ei, mult prea grea și apasătoare pentru mine, un biet om obosit de propria povară. De ce fusesem eu slab și m-am lăsat cucerit și enervat de niște glezne, de niște picioare înghețate? De ce? Cu ce greșisem de căzusem în capcana ei și iar acum ascultam cum îmi vorbea într-una ca o sirenă de pe un mal pustiu. Mă simțeam slab, neputincios, și asta mă enerva la culme, mă enerva ea, mă enervau brusc toate femeile, că simți instictiv dorința să le protejezi, să le ajuți, să fii lângă ele, să le iubești.


Iar eu aveam toate aceste dorințe, brusc, de 3 ore, pentru o femeie a cărui nume nici nu îl știam, de unde e sau unde exact se duce. Aveam niște dorințe normale, dar întâlnindu-i privearea am fost bruscat: doream să protejez o femeie ce nu avea nevoie să fie protejată, să fie ajutată, eu fiind doar un străin călător îndrăgostit sau fermecat din acest tren, nu omul care să fi putut ține pasul cu ea încât să-i fiu alături.

1 octombrie 2013

Întregire cu gust de bezea

 A venit toamna iarăși. Nu știu când, nu am simțit libertatea fustelor de vară prea mult, nu m-am bucurat de culorile verii, nu am apucat să învăț melodiile de vară încă, trupul meu nu s-a săturat de căldură, ci am fost într-o continuă furtună, într-un du-te vino continuu, plecări, delegații, călătorii, probleme, agitație, încât nu am apucat să gust vara. Mi-ai spus că nu am pierdut nimic, vara de anul ăsta a fost oricum mai rece și urâtă. Nu știu dacă ai spus asta doar ca să-mi fie mai bine sau nu.

Toamna asta ai spus că va fi frumoasă. Pentru că va fi a noastră. Pentru că vom fi împreună. Și pentru că nicio ploaie nu va spăla dragostea dintre noi doi.

Mi-a înghețat mâna pe umbrelă. M-am stropit pe pantaloni. Așteaptă-mă te rog la cafeneaua noastră, acolo unde ne simțim perfect unul cu altul. Așteaptă-mă cu o îmbrățișare și o ciocolată caldă cu bezele. Așteaptă-mă că vin. Vin să-ți primesc îmbrățișarea, vin să-ți dau două înapoi.

Așteaptă-mă în fața cafenelei. Așteaptă-mă ca să intrăm împreună. Nu te încălzi fără mine, hai să ne încălzim sufletul unul altuia. Să ne zâmbim și să ne ținem de mână. Vreau să stăm pe canapeaua din colțul nostru, să privim trecătorii pe geam, să ne sorbim băuturile calde împreună.

Abia aștept să te privesc. Așa că așteaptă-mă! Vreau să te privesc și să mă înviorez. Tu ești motivul reîntoarcerii mele! Datorită ție vin seara înapoi din haosul meu, îmi târăsc personalitatea rebelă înapoi în brațele tale, îmi pălmuiesc rațiunea. Inima mă leagă de tine.

Vom sta împreună ca doi oameni care se văd rar, de parcă nu ți-aș purta parfumul încă, vom face abstracție de asta. Îmi vei citi ce ai scris azi pe blog, iar eu, suflet atârnat de cer, voi coborî pe pământ și voi gusta din fiecare cuvânt scris. Mă voi zbate între realitatea auzită și cea pe care o trăiesc, voi încerca să evadez din amândouă, iar ele mă vor urmări ca să mă pună la pământ. Tot ce reușesc să fac este să mă pună în brațele tale. Fug ca o disperată, fug, fug și iar fug pentru că sunt obosită să lupt, am luptat atât cât nu te-am avut, am luptat atât pentru tine, m-am zbătut mult prea mult în viață, cu realități multiple, cu realitățile celor din jurul meu, iar acum că te am, fug la tine. Mă adăpostesc la tine. Urăsc frigul, urăsc ploaia, urăsc nebunia lumii, problemele care atârnă și se strâng ca hainele pe umerașe... Fug de lumea mea complicată, de haos, de ființele neastâmpărate care mă înconjoară, fug și simt nevoia să fug pentru că te am pe tine. La tine sufletul meu se oprește brusc, se așează ca o pisică pe fotoliu, se înfășoară ca o eșarfă în jurul gâtului. E liniște.

Știu că mă vei lua de după umeri, îmi vei lua umbrela din mână, îmi vei deschide ușa la cafenea. Toate astea mă fac să nu mai am răbdare să ajung la tine. Deja inima mi-o ia înaintea trupului, calc în toate bălțile, vibrez de iubire, mă stropesc cu cuvintele pe care vreau să ți le spun.

Ador serile pentru că știu că le petrec cu tine. După serviciu amândoi ne grăbim să ne întregim. Ador serile friguroase pentru că știu că față de serile de vară, astea sunt liniștite. Obosim în agitația verii, neastâmpărați, suflete pline cu picioare goale, care umblă nebune în locuri zgomotoase. Îmi plac serile friguroase pentru că oarecum mă potolesc. Vin o furtună, vin ca un clocot fierbinte și mă domolesc cuibărită în cuvintele tale, în gesturile tale. Te alint. Te ating pentru a mă asigura că nu ești o plăsmuire a imaginației mele. Îți conturez fața cu degetul, te miros, îmi pun obrazul lângă al tău și cumva mă uit pe mine. Uit că exist. Plutesc într-o pace cu mine însămi, cu tine și cu omenirea. În clipe ca astea dispare orice ironie și răutate. Se topesc în căldura noastră! Nu mai suntem oamenii care am intrat pe ușă, ci suntem noi, așa cum ne-am permis să ne cunoaștem, ne dezbrăcăm de aparențe, de regulile societății, ridicăm barierile și ne arătăm interiorul. Cu noi nu avem ziduri.

Vom discuta despre cărți, despre filozofi și oameni mari, noi înșine simțindu-ne măreți, vom asculta melodiile noastre preferate, vom fredona, vom tăcea, ne vom ține de mână și ne vom simți iubiți.
Așa că așteaptă-mă!


 
Sursa: http://hemmamagazine.co.uk/images/uploads/articles/rain2.jpg

7 septembrie 2013

Impact și deficiență

-Te-am invitat în oraș pentru că am vrut să vorbim. Poate pentru prima oară în viață, vom vorbi. Vom comunica. Așa cum n-am făcut-o niciodată. Bineînțeles că ți-ai luat bere! Bineînțeles!

Uite care e treaba. Vreau să îți zic ce până acum nu am avut curaj să îți spun. Sau poate nu a fost timpul potrivit. Sau poate nu mi-a mai păsat. Nu am vrut să îți zic nici când am plecat la facultate, deși poate mi-am dorit, dar era mai mare bucuria ca mă departez de tine și sentimentul de libertate, încât nu a mai contat. Apoi m-am căsătorit și dragostea ei mi-a dat ce tu nu mi-ai putut da cât am stat lângă tine! Când a murit mama mi-a fost milă, milă de mine și de familie. Și de tine! Te-am lăsat! Ce m-ai conta?! Aveam deja viața mea.

Tată... Vreau să îți mulțumesc, într-un mod ciudat îți mulțumesc. Pentru ce, nu știu. Poate pentru că ai iubit-o pe mama sau poate că prin tine am venit și eu pe lume. Și pentru felul meu de a fi. Da, tu m-ai făcut ce sunt acuma! Distant și calm, gândesc la rece totul, mă bazez pe mine și pe rațiunea mea, îmi ascund suferința și problemele în spatele unor ochi reci, verzi.

Prin absența ta m-ai făcut să fiu mai tare. Știu, nu ai fost mereu plecat și nici nu a fost că tu ai vrut, ci că slujba pe care o aveai era de așa natură... Însă mi-ar fi plăcut să-mi fii mai mult tată când stăteai pe acasă. Mai mult tată, decât vecin de apartament.  M-ai mult tată decât prietenul celor de pe strada noastră. Mai mult tată decât investitor în barul de la colț.

Ce pot să zic. Poate alții se întreabă de ce mă plâng. Unii n-au avut tată, alții l-au avut bolnav sau bătăuș. Al meu a fost absent sufletește. Nici eu nu am cunoscut prea bine conceptul de tată.  Veneai acasă, obosit și flămând, iar lumea era la picioarele tale. Uitai să ne întrebi noi cum suntem. Ce am mai făcut. Dacă am luat premiu sau am rămas corigent. Te culcai. A doua zi trebuia sa te întâlnești cu amicii la o bere, iar apoi veneai diluat cu ei acasă. Iar mie mi-era rușine. Mi-era rușine că ești așa și că trebuiau să te vadă și puținii mei prieteni. Mi-ar fi plăcut în momentele alea să nu te cunosc. Dar nu puteam. Mă strigai din capul străzii. Toți trecătorii știau că sunt copil de alcoolic.

Pământul de s-ar fi crăpat în momentele în care erai băut și să mă înghită și nu era suficient. Uram băutura. O urăsc și acuma. Urăsc că ți-ai luat și acuma bere. La vârsta ta! Dar nu te-am oprit atuncea, nu am să te opresc nici acum. Pentru că tu nu vrei! Oricât a încercat mama, nu ai vrut. Dragostea pentru fericirea dată de un pahar probabil că a fost mai mare decât cea pentru ea. Sufeream când o vedeam plângând. Când te implora să rămâi lângă ea. Când te certa. Mă durea să o văd noaptea la geam așteptându-te. Te-aș fi luat de guler.

Dar când am mai crescut m-am detașat și am învățat să îmi gestionez furia, frustrarea, durerea. Am învațat ca să plec și să fac ceva cu viața mea. Lumea mă știa de om dur sau rece, dar calculat, impasibil, însă o frumoasă moldoveancă (cât urăști tu moldovenii!!!) m-a cucerit, m-a făcut să mă deschid în fața ei și să iubesc. Destul de târziu, ce-i drept! Și mi-am jurat că pentru băiatul meu o să fiu tatăl care tu nu mi-ai fost. Tot ce visam noaptea în copilărie.

Mi-am propus să îl duc la fotbal, că o să îl învăț să schieze și să înoate. Că o să îi iau un câine să îl crească, nu cum ai făcut tu! Tată!!! Știi cât am suferit, cât am plâns, cât am disperat când ai venit într-o zi acasă și mi-ai luat câinele, cel mai bun prieten, și mi l-ai pus într-un tren? L-ai departat de mine, mi l-ai înstrăinat! Tată! Dacă ai știi că m-a marcat acea întâmplare și încă mă doare și nu pot trece peste! Așa că eu nu i-aș da animalul, așa mi-am zis. Am zic c-o să îl ajut să își revină și o să îl învât să sufere ca un bărbat! O să îl învăț să iubească, așa cum eu nu am știut la început. Am vrut să îi fiu exemplu și el să urmeze. O să îl consiliez când va avea nevoie și voi face tot ce-mi va cere. Voi fi mereu alături de el, și nu voi rata evenimentele importante pentru el. Nu pentru un vin oțetit. Așa mi-am zis.

Însă una mi-am zis eu și alta mi-a făcut Dumnezeu.

Îmi așteptam nerăbdător băiatul și am aflat că am fată! Fată, tată! Da! Fată! Tot ce mi-am propus și mi-am promis mi-a fost dat peste cap! Nu știam să fiu tată de fată! Nu eram pregătit! N-o puteam înscrie la fotbal!
M-am panicat! M-am panicat și mi-a fost frică de ea. Era mică în brațele mele și mi-a fost frică. M-am temut că o să fiu un tată ca tine! Că voi avea o relație cu ea cum am avut eu cu tine. Rece și ocazională. Că nu voi putea fi capabil să comunic cu o floare. Că o să mă urască și n-o să ne apropiem niciodată! Că mă va ocoli și eu voi juca rolul tău!

Da, tată, m-ai lăsat cu sechele!

Și m-am temut că o să semene în neamul nostru. Că poate va semana blânda ca mama și va suferi o viață întreagă, sau poate că va semăna cu tine. Nu am știut să mă port cu ea. Și o vedeam micuță cum se uită la mine. Încă de mică avea niște ochi în care nu îi puteam citi gândurile. Dispreț că sunt slab? Teamă de un așa tată? Dragoste cerută? Indiferență?

Indiferență. Cu asta m-am amăgit. Am zis că fata mea e indiferentă la situația asta, nu îi pasă că taicăsu nu o scoate la fotbal. Cum era s-o duc să se lovească? Dar într-o zi a venit la mine, s-a așezat pe scaunul din fața mea, m-a fixat cu privirea și cu o voce egală mi-a spus: „Vreau bicicletă!”. Copilul meu a venit să comunice cu mine! Și de atunci am tot comunicat. Într-un fel straniu și ciudat am comunicat. Ne-am apropiat.

Ironic, tată, e că seamănă cu tine. Și cu tine. Văd trăsături de ale tale în ea. Dar le ador. Poate că știe să le folosească altfel sau poate că într-un fel te iubesc și pe tine. Văd încăpățănarea și tenacitatea ei și te văd pe tine. Văd indiferența și ușurătatea cu care se detașează de lucruri și situații și te văd iar. Puterea în suferință poate că a dobândit-o de la mine. Așa vreau să cred. Deși când suferă, o trădează ochii. Atunci știu ce se ascunde în spatele unor ochi căprui și ce simte o inimă de fată. Simte și inima mea. Felul ei agitat de a fi, nestatornicia și o nebunie copilărească o are de la maică-sa. De la mama mă tem că nu are prea multe. Poate părul.

Vezi tu tată, cred că cumva ți-ai pus amprenta peste mine și relația cu copilul meu. De multe ori mi-era frică și am lăsat-o să se descurce sau o ajutam de la distanță. Nu știam că o fată trebuie protejată mai mult. Asta a făcut-o mai independentă. Curios îmi este faptul că e apropiată de tine și cumva inima ta de gheață s-a spart și s-a atașat de ea. Ea spune că ești cel mai amuzant bătrân. Amuzant. Mi se pare amuzant.

În fine, tată. Văd că ți s-a terminat berea. Ar mai fi de spus. Și despre tine și despre ea. Aș putea vorbi o viață. Și despre mine. Nu știu dacă chiar și despre mine ar mai fi de spus. Doar că mi-ar fi plăcut să fie altă poveste între noi. Să mă fi lăsat să te iubesc. Altfel, altfel de dragoste decât cea pe care am avut-o. Și tu să mă fi luat în brațe, măcar ocazional. Să-mi fi povestit ce faci tu la muncă ținându-mă pe picioare. Dar nu mai are rost. Nu mai am nici eu timp. Mă așteaptă fiica-mea în mașină.

Știi că mâine e nunta ei, nu? Sper că-ți vei aduce aminte și după berile astea. Te-am lăsat. Ne-om vedea mâine.



PS: Multumesc celui care mi-a impartasit o experienta asemanatoare si m-a inspirat!

16 iulie 2013

Contopirea trecutului

Mi s-a oprit inima. Mi s-a oprit inima când credeam că sunt fericit. Mă plimbam în orașul aglomerat, mă plimbam cu o fată zâmbitoare de mână, priveam în ochii ei frumoși și nu-mi mai doream nimic. Nu-mi doream să-mi aduc aminte de ziua de ieri sau să mă gândesc la clipa următoare. Soarele de seară ne încălzea, lumea se agita pe lângă noi, iar eu eram fericit. Cred. Vroiam să fiu fericit.
Dar mi s-a oprit inima. Dacă bătea într-un ritm normal până atunci, o clipă mi-am luat privirea de la inima caldă pe care o țineam și am privit înainte, iar dintr-o dată inima mi-a bătut puternic, cumva amintindu-și de cea de altădată, amintindu-și de nebunia și zbuciumul ei, apoi s-a oprit. Și m-am oprit și eu cu ea. Am rămas încremenit, mut, surd, numai orb n-am rămas. Asta pentru că am văzut-o...
În fața mea, la 30 de metri se afla felina ce am iubit-o cândva. Stătea nemișcată, ca și inima mea de altfel, pe terasa unui balcon. Stătea sprijinindu-se pe fierul forjat al balconului, în picioarele goale și o bluză lungă, albă. Soarele îi lumina doar jumătate de chip, partea bună a ei, așa cum îi plăcea să spună. Părul ei crescuse și era mai lung ca deobicei și părea schimbată. Era bronzată, iar părul ei ondulat, ciufulit era adus tot pe un umăr.  Trupul, chipul ei arătau diferit. Era mult mai slabă, sculptată parcă de viață și suferință. Rămăseseră însă neschimbate buzele ei. Pline, roșii, cumva întredeschise. Privirea nu i-o puteam vedea, ținea ochii închiși.
Vedeam, în clipa asta vedeam femeia din ea, pentru că era într-o continuă schimbare, trecea de la o stare la alta. Dacă acum un an aș fi trecut pe lângă ea, m-aș fi îndrăgostit de ea. Șatenă, buclată, naturală, gene lungi, slăbuță, înaltă. S-o văd stând în soare era dorința mea cea mai mare. O adoram mai mult ca oricând atunci, pentru că soarele, căldura avea obiceiul s-o calmeze, s-o mângâie într-un fel în care nu știu cine ar fi putut să o facă astfel încât să o potolească. În rest, era furtună, agitație, copilărie, determinare, nebunie, genialitate, artă, fiară, mare și munte. Trecător fiind m-aș fi îndrăgostit de ea. Zău.
Așa cum am făcut-o acum 3 ani, când mi-a zdruncinat lumea, mi-a răscolit viața, când mi-a făcut curat în dulap și mizerie pe plan personal. A fost cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat la vremea respectivă, păcat că nu a rămas așa. O descopeream în fiecare zi, și mă minunam câte nu știam despre ea și câte trebuie să mai învăț, însă oricât aș fi iubit-o și m-ar fi iubit, dragostea nu ne-a fost suficientă. Nu nouă. Nu ei, care avea nevoie și de alte lucruri s-o fericească. Să completeze fericirea, așa cum spunea ea. „Am nevoie să citesc, am nevoie să adorm citind, nu înțelegi? Nu vreau să adorm vorbind la telefon, vreau să îmi spui că mă iubești, să-ți spun cât de mult te pot iubi, dar vreau să adorm în seara asta în brațele unei cărți.” Sau „Azi am nevoie să nu-mi fi iubit, ci prieten, frate. Am nevoie de sărutul pe frunte al unui frate.” Mi-era greu s-o înțeleg de multe ori, îmi părea cea mai egoistă femeie, deși tânjeam după dragostea ei.
Mă simțeam în competiție cu slujba ei, cu cărțile ei, cu pisica ei, cu colegii ei, cu liniștea ei, cu totul, chiar dacă încerca să mă asigure că eram pe primul loc. Poate așa și era. Poate mi-o dovedise cândva, poate nu eram sigur pe mine. Poate mi-era frică că frumusețea ei nu va trece neobservată. Sau poate mi-era frică că a mea va trece. Simțeam că nu o pot stăpâni și câteodată din cauza asta simțeam că nu îmi aparține și că nu-mi va aparține niciodată. Și au început certurile și distrugerile reciproce. Am stat separat, fără să ne vedem sau să ne vorbim luni în șir, zbătându-ne cu inima noastră, luptându-ne cu egouri sufocate, cu gânduri neînțelese, cu frustrări  și disperări. Cel mai rău, luându-ne la trântă cu iubirea, ca să ne uităm unul pe altul. Dar cine poate uita o așa iubire? Cine?
Am revenit în viața ei și ea în a mea, cu dorințe mai mari și sincere. De distrugere, cum era de așteptat. De data asta chiar de autodistrugere. Știam cum suntem, dar ne amăgisem amândoi la sunetul unui cântec mincinos că ne vom schimba, vom fi diferiți, vom scăpa de insecuritate, ne vom da mai multă atenție, vom scăpa de furie și ironie, de argumente inutile și vom face loc iubirii. Până la urmă tot ce am făcut a fost că ne-am mai dat o șansă. Șansa care ne-a dovedit cât ne-am depărtat în lunile de pauză, cât ne-am răcit și încercam să construim un pod deasupra prăpastiei, însă nu-l construiam împreună, nu era ca să ne apropie, ci ca să evadăm. Deși încercam să evadăm ținându-ne de mână. N-am fi dat drumul niciunul. Întru-un final n-am mai rezistat. Am sărit gardul și-am fugit rupând pământul, în direcții opuse, cu gânduri diferite, reproșuri, ură probabil și greșeli de neiertat.
M-a zăpăcit și m-a zdruncinat. A făcut-o și când a intrat în viața mea, dar și când a ieșit. M-a lăsat un om împovărat. Nu știu despre ea, nici nu mi-a păsat la vremea respectivă. Știam că are probleme mari, dar n-am vrut să știu cum și le gestionează. În fond era puternică.
Am încercat s-o uit, să uit tot despre ea, să-i uit parfumul, pielea catifelată, să uit sunetul vocii ei, să uit cum venea pe hol cu picioarele goale, să uit cât de dragă mi-era și cât de fericit mă făcea. Să uit fericirea unor clipe mi-a fost cel mai greu. Enorm. M-am rupt pe mine ca să o uit. Am rupt inima, amintirile, poze și obiecte și am zis gata, merg înainte.
Am ridicat capul mergând prin viață și am găsit o brunetă. O inimă caldă, o privire proaspătă, niște ochii fără sclipire, dar care străluceau lângă mine. O iubire lină. Liniștitoare, care nu te făcea să te întrebi ce va fi mâine. Un râs simpatic și o fată normală. Tot ceea ce aveam nevoie. Tot ce mi-am dorit toată viața și n-am avut. Totul era ideal pentru mine: găsisem pe cineva pe care nu trebuia să îmbânzesc, să potolesc, ci doar să iubesc. Greșelile erau nesemnificative, rare,  iar sufletul ei îl căutata pe al meu. Era pansamentul meu, știam asta, dar eu nu o vedeam în sensul rău. Aveam nevoie de ceva dulce pentru inima mea zdrobită.
Și ziceam că sunt fericit. Te bucuri de o nouă viață, de o nouă persoană, până o vezi pe cea veche. Până încremenești în fața ei. De mână cu altcineva, prezentul ți se contopește cu trecutul, ele dau nas în nas fără să știe, inima ta o ia la fugă, stă să explodeze, apoi n-o mai auzi, n-o mai simți, iar creierul emite flashback-uri. Credeam că trecutul cu ea a fost zbuciumant, însă clipa revederii ei le întrece pe toate.
Ea, stând calmă pe balconul de la etajul 1 al unei clădiri vechi, îmi aduce aminte de iubirea ce i-am purtat-o și o dată cu amintirile mă invadează sentimentele, o căldură în piept, o moleșeală în picioare, mă ia cu amețeli și dintr-o dată îmi doresc să vină ploaia. Să spele imaginea dinaintea mea, s-o șteargă pe ea, să mă readucă la realitate.

Credeam că sunt fericit. Mi-am propus să fiu fericit și era perfect. Era perfect. Era perfect! Asta până ca destinul să mă aducă încă o dată la picioarele ei. De data asta la propriu.


22 iunie 2013

Povești presupuse

Ai ieșit din cafenea lăsându-mă cu reproșul că tu nu ai crezut niciodată în a doua șansa și că și-ai încălcat principiul dându-mi și a treia șansă.

Ai plecat. Ai plecat supărat, nervos, rece și dur, așa cum nu te știam. Probabil că am iubit un alt om până acum. O altă față de-a ta. Nu te-am iubit doar pentru partea ta bună, dulce, cea care-mi convenea, te-am iubit așa cum ești, plin de defecte, dar apreciindu-ți fiecare calitate. Dar mai devreme nu ai semănat deloc cu persoana pe care am iubit-o. Poate din cauză că ai obosit iubindu-mă. Ai obosit să investești sentimente în mine, iar ele să se ducă parcă într-un neant.

Asta probabil pentru că atunci când m-ai cunoscut eram goală pe dinăuntru și întocmai ca un burete am absorbit fiecare gest romantic, fiecare strop de iubire, fiecare clipă cu tine. Am absorbit tot și te-am absorbit și pe tine. Și am uitat că și tu ești om. Că și tu ai nevoie de dragoste.

În fericirea mea, am dat pe afară și te-am iubit. Poate nu suficient, poate nu cum ai fi avut tu nevoie. Dar te-am iubit. Poate că de aia te-am și rănit. Nu știam să te iubesc corect, nu știam regulile dragostei, asta în caz că ar fi unele, și am lăsat să iasă scântei. Te-am dezamagit, te-am înfuriat, te-am lăsat.

Asta ar putea fi o variantă. Ar putea să mai fie una. Că te-am iubit, dar nu eram persoana potrivită. Cu toate că amândoi am fi vrut asta și ne străduiam. Dar, pur și simplu probabil că nu eram. Și de aici și suferința și certurile. Novice cum sunt, dar cred că în dragoste, în dragostea aia adevărată, pură, nu există reguli, nu există principii. Deci, niciun principiu nu a fost încălcat. Poate doar orgoliile noastre mari au văzut și au simțit asta. Poate ele s-au simțit călcate în picioare, terfelite, s-au simțit neîmplinite!

Sau probabil, dragostea noastră a încetat cândva, undeva în timp ce ne răneam unul pe altul, în numele dragostei, bineînțeles, iar șansele pe care le primeam și le primeai, erau doar dorințele noastre de a mai fi împreună, în amintirea momentelor frumoase, de fericire, a momentelor de iubire, a artificiilor pe care le avusesem cândva împreună.

Probabil. Variante ale poveștii noastre sunt. Eu am spus câteva. Ai dreptul la replică. Ospătarul de aici poate să ne bage și el într-un basm sau poate să ne găsească niște motive. Ideea e că am tras mai mult decât ne era îngăduit de iubire, iar acum, strângem în pumn fărâme din noi, lacrimi și durere, strângem ceva ce-am avut, ne îmbătăm cu ceva ce n-am avut, dar am fi putut avea și rămânem dezechilibrați...sufletește.

Între timp, tu te-ai pierdut în mulțimea de afară, iar eu în gustul cafelei și între perechile de ochi care mă privesc...

2 iunie 2013

Prin ochi de copil

De mult n-am mai simțit în mine o schimbare. O schimbare adâncă, profundă, pe care eu s-o conștientizez. Nu mă refer la schimbări exterioare, un breton lăsat să crească, un stil mai elegant de îmbrăcăminte, nu mă refer la o siluetă mai slabă, sau la niște ochi mai veseli. Nu la schimbări exterioare mă refer. Ci la cele interioare, care să îi bucure pe cei din jur, dar mai ales să mă bucure și să mă uimească pe mine.

Ieri, stăteam la un balcon cu un copil de aproape 4 ani. Cei care mă cunosc, ar zice că acum urmează o pevestire de tip ficțiune. Nu dragilor, eu eram cu un băiețel pe un balcon. Nu era nici cald, nici frig, nici înnorat, nici însorit. Eram o vreme ciudată, dar cumva frumoasă. Îmi plăcea.

Stăteam eu cu băiețelul, eu pierdută în gândurile și apăsările mele, el crezându-se Spiderman și prindea păsările cerului în pânze de păianjen. Vorbele lui și dialogurile cu un inamic imaginar erau doar sunete de fundal pentru mine. Din când în când eram întreruptă de el, care încerca să mă facă un personaj din jocul său. Pentru că mă făcea să zâmbesc, dădeam replici demne de o eroină. Apoi reveneam la lupta cu gândurile și problemele mele.

La un moment dat, băiețelul mi-a zis să-l ridic în brațe să-mi arate ceva ce văzuse el. L-am ridicat pe brațe și cu multe detalii, mi-a indicat locul unde se află un curcubeu. Apoi, m-a întrebat: Îl vezi?, iar eu sinceră, i-am răspuns că nu. Mi-a indicat iar și apoi iar și apoi iar. Avea răbdare cu mine. I-am explicat că un curcubeu vine doar după ploaie. Iar acuma nu plouase. 

S-a uitat lung la mine și apoi, cu buzițele umede, mi-a zis răspicat: Dar uite-l acolo! Uite-l! E între blocul ăla mare și casele multe de acolo! Ciudat loc să apară un curcubeu! Însă i-am dat puțin credit și m-am uitat insistent după curcubeu. Îmi doream să văd curcubeul și la propriu și la figurat! Aveam nevoie de o speranță, aveam nevoie să mă agăț de ceva după furtunile din viața mea, aveam nevoie să văd culorile vesele ale curcubeului!

Și brusc l-am văzut! Exact în acel loc ciudat, aglomerat de blocuri și case, în care cerul aproape că nu se vedea de loc, exact unde îmi spusese mini Spiderman-ul! Atunci, când mi-am pierdut speranța, am văzut curcubeul! Culorile lui! Veselia lui! L-am văzut și am simțit sentimentul care te încearcă de fiecare dată când îl vezi! Te bucuri, corpul ți-e inundat de fericire, de bunătate, te miri de acea minunăție colorată și de puterea Divinității care l-a creat!

L-am văzut! L-am văzut cu toate că nu era chiar un curcubeu! De fapt, erau multe tobogane cu apă din incinta unui parc acvatic, fiecare de altă culoare. Alăturate arătau ca un curcubeu. Copilul acela mi-a deschis ochii! Prin ochii lui am văzut o speranță. Atunci am realizat că m-am lăsat atât de copleșită de tot ce este în jur, încât am uitat să mai fiu copil și să văd speranță și bucurie în lucruri banale, pe care le văd zilnic. Undeva, mi-am pierdut imaginația și puterea de a vedea în fiecare în fiecare lucru o poveste.

Am zâmbit. Am privit "curcubeul" lung și m-am pierdut în fericirea care mă invada. Apoi, am luat Spiderman-ul și m-am jucat! Merita răsplătit! Ca în orice poveste și film, eroul are o fată pe care o salvează! El m-a salvat pe mine! De acum o să țin minte să privesc lumea și viața cu poverile ei prin ochi de copil. 

 Ești fantastic Bubule! 

17 mai 2013

Lirism din recunoștință


Simt nevoia să încep dimineața cu mulțumire! Simt nevoia să-mi arăt recunoștința pentru ceva special din viața mea! Să-mi arăt recunoștința și dragostea! Nu știu exact cui să-i mulțumesc, mamei că a fost de acord, tatălui că mi-a adus-o, colegei lui că s-a oferit să mi-o dea... Tocmai de aceea mulțumirile mele se vor adresa lui Dumnezeu, pentru că El e cel care mi-a dat tot ce am, fiecare lucru și fiecare persoană este în viața mea (sau nu) din cauză că El a îngăduit!

Azi, Doamne, îți mulțumesc pentru un lucru mărunt în ochii oamenilor, dar măreț în sine (zic eu) și tare important pentru mine! Îți mulțumesc pentru că pe lângă familia minunată, prietenii frumoși și dragi, pe lângă lucrurile de care nu duc lipsă, tu mi-ai mai dat o binecuvântare! Una pufoasă!

Mulțumesc pentru ea, pentru pisică! Mi-e atât de dragă și de fiecare dată când toarce, toarce inima în mine. E singura care știe să se apropie de mine în vremuri de supărare. Nu zice nimic, nu mă întreabă ce s-a întâmplat, cu ce mă poate ajuta, nu trage de mine... Ea știe că vreau să fiu singură, dar nu chiar singură. Așa că se uită la mine câteva minute de unde de pe pat sau de pe covor, cu acea privire ai ei care parcă mă pătrunde, parcă mă înțelege, și apoi vine calmă, ca să-mi arate că totul va fi bine, și se așează lângă mine, în așa fel încât să simt că ea e acolo. Ea e acolo.

Diminețile sunt tare frumoase, eu stau și îmi beau cafeaua, eventual mai iau o carte și citesc, iar ea vine să ia porția de dragoste. Vine agitată și nu-și capătă liniștea decât în brațele mele, miaună de fericire, nu știe cum să toarcă mai mult, mai tare, se alintă și mă alintă. Adoarme pe pieptul sau pe umărul meu. Apoi îmi linge palma sau dacă îi întind, obrazul. E o senzație pe care nu aș putea să o explic. Agitația ei ma agită și pe mine, dar în același timp mă calmează. Mă încălzește. Mă umple de energie, de bucurie. Ochii ei verzi, mari, cumva înfricoșători îmi aduc liniștea.

Când stau să mă gândesc la trecutul meu, ea e mereu acolo. Momente plăcute sau momente triste, ea a fost martoră. A fost acolo. Ea face parte din tot.Țin minte când eram doar o copilă și veneam de la școală, iar ea mă aștepta cuminte în hol, știa cu 10 minute când trebuie să apar, anunțându-i pe restul din casă. Ea a fost acolo când am împărțit săruturi și îmbrățișări sau când m-am închis în cameră, îndurerată. A cunoscut momentele când am pierdut oameni dragi sau când am cunoscut oamenei noi. Cumva, în mod straniu, ea îmi știa gândurile înainte de culcare.

Când sunt la birou și mă pierd în studiu, ea e cea care mă îndeamnă la pauză. Se freacă de picioarele mele și îmi sare în poală, sau dacă sunt pierdută rău și nu o simt, aud, văd, sare direct pe birou. După atâta timp, încă mă mai surprinde și nu m-am obișnuit cu dragostea ei, cu felul ei de a fi. Mereu sunt încântată și plăcut surprinsă. Ne iubim vreo 2 minute, apoi mă lasă în pace. Fie adoarme pe vreo carte de pe birou, fie pe picioare.

Ne uităm la filme împreună. Se așează lângă mine, se întinde, se mâțâie, se răsfață, apoi rămâne într-un somn iepurește lipită de mine. Câteodată, întinde câte o labă pe mine, pe mâna mea. Când sunt singură acasă, ea stă lângă mine când mănânc, știind că nu-mi cade bine pentru că n-am cu cine mânca. Dacă am iaurt, mă așteaptă neastâmpărată să-l termin, ca să-i dau și ei să lingă. Adoră înghețata ca și mine. Moare după chips-uri. Miuană puternic când aude cutia de pateu că e desfăcută. Se agită tare ca un Pepsi, ar sări ca un câine dacă ar putea, când mă vede cu cașcaval țiplă, e în stare să mă dea jos ca să-l ia ea. 60% din zâmbete i se datorează ei cred. Seara, adoarme cu capul pe umărul meu, cu corpul ei mic și pufos în plapumă, torcând cu nasul în urechea mea, eu trebuind să-mi bag căștile în urechi și să dau drumul la muzică ca să nu mai aud tractorul ce mă deranjează. Dar e dulce. Dragostea ce o am pentru ea și mulțumirea care mi-o oferă, mă fac să trec peste asta.

Nu aș putea să descriu relația dintre mine și ea, pentru că nu știu să o explic, încât să fie înțeleasă. E specială. Ne înțelegem din priviri și parcă știe ce vorbesc. Numai iubitorii de pisici și cei care au un animăluț acasă ar putea înțelege asta.

Spunea un înțelept o vorbă, dar am adaptat-o: Cine nu are pisică acasă, să-și cumpere. Nu cred că a-ți putea regreta.


Între timp, eu mulțumesc Celui care mi-a dat-o. Unul dintre cele mai frumoase cadouri. MULȚUMESC!