Prin ochi de copil

De mult n-am mai simțit în mine o schimbare. O schimbare adâncă, profundă, pe care eu s-o conștientizez. Nu mă refer la schimbări exterioare, un breton lăsat să crească, un stil mai elegant de îmbrăcăminte, nu mă refer la o siluetă mai slabă, sau la niște ochi mai veseli. Nu la schimbări exterioare mă refer. Ci la cele interioare, care să îi bucure pe cei din jur, dar mai ales să mă bucure și să mă uimească pe mine.

Ieri, stăteam la un balcon cu un copil de aproape 4 ani. Cei care mă cunosc, ar zice că acum urmează o pevestire de tip ficțiune. Nu dragilor, eu eram cu un băiețel pe un balcon. Nu era nici cald, nici frig, nici înnorat, nici însorit. Eram o vreme ciudată, dar cumva frumoasă. Îmi plăcea.

Stăteam eu cu băiețelul, eu pierdută în gândurile și apăsările mele, el crezându-se Spiderman și prindea păsările cerului în pânze de păianjen. Vorbele lui și dialogurile cu un inamic imaginar erau doar sunete de fundal pentru mine. Din când în când eram întreruptă de el, care încerca să mă facă un personaj din jocul său. Pentru că mă făcea să zâmbesc, dădeam replici demne de o eroină. Apoi reveneam la lupta cu gândurile și problemele mele.

La un moment dat, băiețelul mi-a zis să-l ridic în brațe să-mi arate ceva ce văzuse el. L-am ridicat pe brațe și cu multe detalii, mi-a indicat locul unde se află un curcubeu. Apoi, m-a întrebat: Îl vezi?, iar eu sinceră, i-am răspuns că nu. Mi-a indicat iar și apoi iar și apoi iar. Avea răbdare cu mine. I-am explicat că un curcubeu vine doar după ploaie. Iar acuma nu plouase. 

S-a uitat lung la mine și apoi, cu buzițele umede, mi-a zis răspicat: Dar uite-l acolo! Uite-l! E între blocul ăla mare și casele multe de acolo! Ciudat loc să apară un curcubeu! Însă i-am dat puțin credit și m-am uitat insistent după curcubeu. Îmi doream să văd curcubeul și la propriu și la figurat! Aveam nevoie de o speranță, aveam nevoie să mă agăț de ceva după furtunile din viața mea, aveam nevoie să văd culorile vesele ale curcubeului!

Și brusc l-am văzut! Exact în acel loc ciudat, aglomerat de blocuri și case, în care cerul aproape că nu se vedea de loc, exact unde îmi spusese mini Spiderman-ul! Atunci, când mi-am pierdut speranța, am văzut curcubeul! Culorile lui! Veselia lui! L-am văzut și am simțit sentimentul care te încearcă de fiecare dată când îl vezi! Te bucuri, corpul ți-e inundat de fericire, de bunătate, te miri de acea minunăție colorată și de puterea Divinității care l-a creat!

L-am văzut! L-am văzut cu toate că nu era chiar un curcubeu! De fapt, erau multe tobogane cu apă din incinta unui parc acvatic, fiecare de altă culoare. Alăturate arătau ca un curcubeu. Copilul acela mi-a deschis ochii! Prin ochii lui am văzut o speranță. Atunci am realizat că m-am lăsat atât de copleșită de tot ce este în jur, încât am uitat să mai fiu copil și să văd speranță și bucurie în lucruri banale, pe care le văd zilnic. Undeva, mi-am pierdut imaginația și puterea de a vedea în fiecare în fiecare lucru o poveste.

Am zâmbit. Am privit "curcubeul" lung și m-am pierdut în fericirea care mă invada. Apoi, am luat Spiderman-ul și m-am jucat! Merita răsplătit! Ca în orice poveste și film, eroul are o fată pe care o salvează! El m-a salvat pe mine! De acum o să țin minte să privesc lumea și viața cu poverile ei prin ochi de copil. 

 Ești fantastic Bubule!