Povești presupuse

Ai ieșit din cafenea lăsându-mă cu reproșul că tu nu ai crezut niciodată în a doua șansa și că și-ai încălcat principiul dându-mi și a treia șansă.

Ai plecat. Ai plecat supărat, nervos, rece și dur, așa cum nu te știam. Probabil că am iubit un alt om până acum. O altă față de-a ta. Nu te-am iubit doar pentru partea ta bună, dulce, cea care-mi convenea, te-am iubit așa cum ești, plin de defecte, dar apreciindu-ți fiecare calitate. Dar mai devreme nu ai semănat deloc cu persoana pe care am iubit-o. Poate din cauză că ai obosit iubindu-mă. Ai obosit să investești sentimente în mine, iar ele să se ducă parcă într-un neant.

Asta probabil pentru că atunci când m-ai cunoscut eram goală pe dinăuntru și întocmai ca un burete am absorbit fiecare gest romantic, fiecare strop de iubire, fiecare clipă cu tine. Am absorbit tot și te-am absorbit și pe tine. Și am uitat că și tu ești om. Că și tu ai nevoie de dragoste.

În fericirea mea, am dat pe afară și te-am iubit. Poate nu suficient, poate nu cum ai fi avut tu nevoie. Dar te-am iubit. Poate că de aia te-am și rănit. Nu știam să te iubesc corect, nu știam regulile dragostei, asta în caz că ar fi unele, și am lăsat să iasă scântei. Te-am dezamagit, te-am înfuriat, te-am lăsat.

Asta ar putea fi o variantă. Ar putea să mai fie una. Că te-am iubit, dar nu eram persoana potrivită. Cu toate că amândoi am fi vrut asta și ne străduiam. Dar, pur și simplu probabil că nu eram. Și de aici și suferința și certurile. Novice cum sunt, dar cred că în dragoste, în dragostea aia adevărată, pură, nu există reguli, nu există principii. Deci, niciun principiu nu a fost încălcat. Poate doar orgoliile noastre mari au văzut și au simțit asta. Poate ele s-au simțit călcate în picioare, terfelite, s-au simțit neîmplinite!

Sau probabil, dragostea noastră a încetat cândva, undeva în timp ce ne răneam unul pe altul, în numele dragostei, bineînțeles, iar șansele pe care le primeam și le primeai, erau doar dorințele noastre de a mai fi împreună, în amintirea momentelor frumoase, de fericire, a momentelor de iubire, a artificiilor pe care le avusesem cândva împreună.

Probabil. Variante ale poveștii noastre sunt. Eu am spus câteva. Ai dreptul la replică. Ospătarul de aici poate să ne bage și el într-un basm sau poate să ne găsească niște motive. Ideea e că am tras mai mult decât ne era îngăduit de iubire, iar acum, strângem în pumn fărâme din noi, lacrimi și durere, strângem ceva ce-am avut, ne îmbătăm cu ceva ce n-am avut, dar am fi putut avea și rămânem dezechilibrați...sufletește.

Între timp, tu te-ai pierdut în mulțimea de afară, iar eu în gustul cafelei și între perechile de ochi care mă privesc...