28 iulie 2011

Hrană pentru suflet.


Stă pe canapea şi mă priveşte de parcă tocmai îl trăznise fulgerul. Dar sunt hotărâtă. Sunt hotărâtă să merg mai departe, să trec şi peste asta, să-l las în urmă. Am făcut-o mereu şi mereu. Iar acum, aveam să o fac din nou.
Mă priveşte fix, nevenindu-i să creadă. Se citeşte disperarea pe faţa lui, parcă implora divinitatea să fie doar un vis urât, sau poate vreo replică dintr-o piesă de teatru pe care o jucam… Se uită la mine, şi ştiu că îmi urmăreşte fiecare gest, aşteptând  să izbucnesc în râs şi să-i spun: “Bleguţule, chiar credeai c-o să te părăsesc?” Şi totuşi eu nu reacţionez, ci stau ca o statuie în faţa sa. Şi într-adevăr sunt o statuie: nemiscată de amintirea timpului petrecut împreună, de amintirea clipelor dulci ce le-am trăit, nemiscată de durerea ce se vede pe chipul lui că am pricinuit-o. Sunt atât de rece si fără inimă!
Ne-am cunoscut  în iarnă, la sfârşitul unui spectacol glorios pentru mine. Mi-a ieşit înainte ca un premiu pentru că fusesem eroina serii, cea aplaudată de sute de persoane venite de peste tot să vadă ce pot actorii braşoveni. Eram atât de fericită şi mulţumită de succesul meu, că am invitat primul necunoscut la o cafea. Necunoscutul cu care aveam să împartasesc câteva luni din viaţă.
Ne-am întalnit un timp la “o cafea”, apoi am început să petrecem cât mai mult timp împreună, seri lungi în oraş, petreceri cât mai multe, plimbări ţinându-ne de mână, convorbiri telefonice cât mai dese şi cât mai lungi.
Venise să mă ia de la repetiţii într-o noapte. De obicei repetiţiile noastre aveau o ora de început, dar nu şi de sfarşit. Cred că era trecut de 12, iar el mă aştepta cuminte în faţa teatrului. Când m-a văzut s-a luminat la faţă, de parcă tocmai răsărise soarele, şi mi-a zâmbit. Doamne ce zâmbet fermecător avea! Pur şi simplu mă facea să-mi ţin respiraţia câteva secunde şi să uit de tot. Atunci, l-am luat de mână şi, tăcuţi, am mers până la apartamentul meu. L-am privit intens un minut, apoi l-am sărutat înfometată şi i-am spus: “Nu te îndrăgosti de mine! Nu-mi iubesc decât pisica!” A început să râdă, dar a sfârşit prin a mă iubi!
Ce-i ciudat e că-mi plăcea să mă iubească. Adevarul este că puţinor bărbaţi le îngăduisem aceasta, pe restul îi prigonisem din calea mea. Clar, erau piedici pentru carieră. Dragoste?! O relaţie?!...Hmm. Dar cu el era altfel. Mă hrăneam cu iubirea lui. Când eram obosită, era acolo ca să mă ajute să merg mai departe, iar dacă se întâmpla să mai alunec şi să cad…era gata să mă prindă. Mereu. Era de ajuns să respir vapori de iubire ca să pot înfrunta lumea.
        Nu neg! Timpul petrecut împreună a fost uimitor. Era singurul bărbat a cărui dragoste nu mă sufoca. Ştia să-mi dea libertatea de care aveam nevoie. Mă iubea şi totuşi mă lăsa să plec de fiecare dată, fără să mă împiedice vreo clipă; mă lăsa să plec, să îmbrăţişez alte braţe, să privesc alţi ochi, căci ştia că numai aşa mă voi reîntoarce. Ştia că trăiesc ca să joc teatru, ştia că viaţa mea e un rol permanent din care nu mă va putea scoate, ştia că eram într-o luptă a ambiţiei pentru carieră… ştia că nu mă zbat pentru iubire, căci iubirea este trecătoare. Îi era teamă că va veni ziua în care îl voi alunga din inimă, din viaţă mea…Că-l voi respinge şi că nu va mai fi suficient pentru mine. Şi totuşi, n-a încetat să mă iubească.
Nu zic că n-or să-mi lipsească dimineţile târzii, când în aer plutea un miros de cafea, iar el vorbea într-una. Sau serile ploioase când stăteam în mansarda lui privind pe geam, şi ascultându-l cum cântă… sau prezenţa lui la fiecare spectacol de-al meu, aplaudându-mă cu lacrimi în ochi, de parcă ar fi fost pentru prima oară când vedea piesa sau pe mine. Îmi va fi dor de şoaptele lui de iubire, de strigătele lui pe Replublicii, spunându-le trecătorilor ce fiinţă minunată sunt. Păcat doar că se însela. Nu sunt o fiinţă minunată. Oricât de mult mi-aş dori, nu sunt. Şi nici n-am să pot.
Mă făcea să zâmbesc când îl vedeam cât de neîndemânatic era. Mă făcea să plâng când seara târziu se apuca să cânte la chitară; îmi mângâia sufletul cu melodii divine, iar vocea lui domoală mă făcea să tac şi să-l ascult. Şi adormeam pe muzica lui, şi adormeam cu glasul lui pe fundal, făcându-mi somnul linistit. Îmi plăcea cum mă privea; stătea pe pervaz, cu spatele la lume, şi mă privea. Mă privea cum îmi repetam rolul, mă privea când îmi răsfăţam pisica, când stateam minute în şir adorând-o.  Mă privea mereu…
L-aş fi putut iubi. Oh, da, aş fi putut. Dar, dacă lăsam pe cineva în viaţa mea, era una, pe când să las pe cine înăuntru, în inimă, era mai greu. Dar, l-aş fi putut iubi…
Îl aud cum suspină deznădăjduit şi îi spun: “Iubitule. Iubitule, ascultă! Vin momente când viaţa cere o schimbare. O tranziţie. Ca anotimpurile. Primăvara petrecută amândoi a fost minunată, dar vara s-a terminat de mult, şi ne-am ratat toamna! Iar acum, dintr-o dată e frig, atât de frig că totul îngheaţă! Dragostea noastră a adormit, şi zăpada a luat-o prin surprindere. Iar dacă vei adormi în zăpada…nu vei simţi moartea venind. Dragule…rămâi cu bine..”
Lăsându-l sfâşiat de durere şi nedumerit, mi-am luat haina şi am plecat. Nu mai aveam ce să-i spun, şi cuvintele nu l-ar fi mângâiat. Era de prisos. Ştiam că i-am pricinuit o rană fără leac, că va rămâne marcat pe viaţă. Ştiam că va rămâne un martir al dragostei. Nu va mai iubi pe nimeni aşa cum m-a iubit pe mine,  n-ar mai putea. L-am lăsat secătuit de dragoste. Am închis încet ușa, fără să mai privesc în urmă. Şi de ce aş fi făcut-o? La urma urmei nu era prima oară: trăiam hrănindu-mă cu dragoste.








9 mai 2011

Free soul. Orange Soul.


 Opreşte-te puţin din cântat! Opreşte-te, te rog! Vreau să-ţi spun ceva. Plec. Azi sau mâine plec. Încă nu ştiu exact unde, dar voi pleca. Probabil că voi lua trenul până în Barcelona sau poate un maxi-taxi până în Bucureşti. Nu ştiu să-ţi spun. Dar vroiam să-ţi spun că plec şi te las aici. Nu vei veni cu mine. Nu şi de data aceasta. Ideea este că m-am plictisit de viaţa asta perfectă, chiar prea perfectă. Nu zic că nu-i plăcut să stau pe canapea şi tu să-mi cânţi, sau că nu mă amuz când încerci să găteşti, sau că nu-mi place cum faci cafeaua. Ba da. Ador momentele petrecute cu tine, dar vreau ceva nou."

Vreau iar fluturaşi în stomac, vreau iar nebunia adolescenţei, vreau să fiu iar eu, doar eu. Vreau să mă uit la comedii fără să negociez cu cineva ce comedie să fie, vreau să plâng la Marley & Me, vreau să ascult aceeaşi melodie toată ziua, vreau să renunţ la tocuri şi cămăşi, vreau să-mi dau demisia. Vreau să te muţi din apartament, dar te rog când îţi aduni lucrurile să nu-mi laşi nicio amintire. Doar parfumul tău, ştii cât ador parfumurile bărbăteşti.

Scuze, te-am luat prea dintr-o dată. Scuze. Poţi să laşi chitara jos. Nu, nu veni lângă mine, stai acolo în faţa mea ca să te văd. Să-ţi explic. Nu-i vina ta. Nu eşti tu de vină, ci poate eu. Simt nevoia de o schimbare sau simt nevoia de a fi cum eram înainte. Vreau să pierd timpul plimbăndu-mă toată ziua, să merg fără vreun scop, vreau să merg pe stradă şi să mă învârt, vreau să-mi stric Converşii mergând prin toate bălţile... Vreau să vorbesc la telefon iar cu orele şi nu mai vreau să fiu întreruptă. M-am plictisit de cinele formale cu prietenii sau cu şefii tăi, m-am săturat să fiu drăguţă şi să-mi muşc buzele ca să nu spun cu adevărat ce gândesc despre unii. Vreau să fiu sinceră. Ironică. Aşa cum sunt de fapt eu.
Vreau să înţelegi că-s imperfectă, oricât de perfectă par în pozele pe care mi le faci. Vreau să nu mai stai noaptea să le editezi, vreau să mă pozezi  doar în momente de nebunie... Ah, vreau să ajung iar pe scenă. Ţi-am spus? Mi-e dor să joc teatru. Mi-e atât de dor încât te las. Şi nu pentru că nu te mai plac, dar fiind cu tine m-a împiedicat să mai joc. Poate că acum, în seara asta, în loc să fi în casă, ai fi fost un simplu spectator venit să vezi cum joacă o tânără provincială pe scena Teatrului Naţional. Nu ţi-ar fi plăcut mai mult? Poate te-aş fi văzut printre ceilalţi stând în întuneric şi te-aş fi îndrăgit. Poate că dacă m-ai fi pozat în momente ca acelea, pozele tale cu mine n-ar fi trebuit editate. Asta pentru că ştiu cât de bine îmi stă acolo, costumată, dar totuşi simţindu-mă în pielea mea. Apoi, ai fi putut compara la ce mă pricep mai bine, la jucat sau pozat?

Te rog să mă înţelegi! Te rog să nu mă urăşti, dar nu mai pot sta aici. Iubesc cu adevărat oraşul acesta, dar de la un timp e prea înnorat şi prea frig şi sunt zile când îmi pare mic. Vreau ceva mai mare, vreau ceva mai însorit. Vreau să îmbrăţişez un doctor ca să văd dacă într-adevăr te vindecă, vreau să văd cât de perfectă e îmbrăţişarea unui inginer, vreau ca un arhitect să mă deseneze şi apoi să-mi facă o umbră mare pe pământ. Am să conving un sculptor să cioplească continentele până când ele vor arăta ca numele meu...

M-am plictisit să citesc cărţi doar pentru că asta îmi e meseria, vreau să-mi revină plăcerea nebună de a citi, fără să mă poată scoate nimeni din profunzimea cărţii. Poate că aş putea scrie eu una, sau măcar o mică poveste şi s-o trimit la editură...


 Îmi doresc să mă îndrăgostesc în metrou, cred că ar fi genial. Mi-l şi imaginez: cu părul ciufulit, căşti în urechi, puţină barbă, cu nişte pantaloni skinny şi neapărat să fie brunet. Brunet şi ciufulit. Aşa cum erai şi tu când te-am cunoscut. Ah, şi să aibe şi o geantă de student pe o parte şi poate nişte ochelari de vedere. Să mă plimb cu el prin ploaie, să închiriem nişte biciclete şi să mergem fără vreo ţintă, să mergem la picnicuri în parc, să-mi cumpere eşarfe portocalii şi ciocolată, să mă ţină de mână  când alergăm. Să mergem să ne cumpărăm tenişi din acelaşi magazin, eventual chiar să ne luăm identici. Să călătorim cu personalul prin toată ţara şi să uităm de unde am plecat. Să mă lase să-i port hanoracul şi să ne iubim de parcă mâine nu ar exista. Să nu lase vreun cuvânt pe care mi l-ar putea spune pe altă zi, să nu-mi dea azi cu o îmbrăţişare mai puţin, ci totul să fie de parcă mâine n-ar exista pentru noi.


Lângă el ar trebui să-mi placă orice anotimp, orice vreme, orice zi. M-aş trezi lunea mai uşor ştiind că ne vom întâlni în staţia de metrou, aş putea merge pe jos prin ploaie împărţind o umbrelă viu colorată cu el, iarna când gerul m-ar pune pe fugă, el m-ar scoate şi m-ar învăţa să mă dau cu placa. Ar râde de nasul meu roşu, iar eu mi-aş încălzi mâinile în buzunarele lui mari de la geacă. Înţelegi? Totul ar fi altfel...

Dacă viaţa mi-ar mai da ceva timp, ţi-aş putea trimite câte o poză sau o scrisoare, să-ţi spun cum e să trăieşti fără să ai în agendă nimic, ci doar nişte mâzgâlituri de desene pe care le-aş face în timpul şedinţelor. Ţi-aş trimte invitaţii la spectacolele mele, poate dacă totuşi aş reuşi să scriu povestea aia, ti-aş trimite un exemplar semnat. Asta pentru că ştiu cât îţi plac poveştile şi pentru că te amuză semnătura mea.

După privire văd că n-ai înţeles nimic. Nu-i nicio problemă. Poate că mâine vei înţelege. Te rog să goleşti apartamentul de lucrurile tale, căci voi reveni cu amintiri noi şi multe, va trebui să am loc pentru fiecare. Da, voi reveni. Căci după atâta agitaţie voi vrea să-mi trag sufletul în căminul meu, să-mi aduc aminte de ce am plecat, iar apoi, dacă tu vei vrea, ai putea să-mi cânţi iarăşi înainte de plecare...

25 martie 2011

O cană goală de cafea…



















Curg lacrimi, nu se mai opresc.
Te uiţi la mine, dragule,
cum lacrimile-mi curg în cana goală,
ca mai apoi, când tu vei fi plecat,
să pot să gust amara suferinţă,
iar sarea lacrimilor să mă înseteze
după dragostea ta.


 Te uiţi la mine, dragule,
te uiţi cum plâng
şi nu spui nimic.
Mă priveşti umplând o cană, două,
mă priveşti umplând oceane-ntregi
mă priveşti, dar nu încerci
să mă opreşti...


Mi-ar plăcea să cânţi, să-mi uit tristeţea,
să-mi săruţi dosul palmelor şi să-mi zâmbeşti.
Mi-ar plăcea o gură din cafeaua ta,
să-mi mângâi faţa caldă,
ş-apoi, să strângem împreună
fiecare lacrimă de-a mea
în cana ta.


Şi-ţi termini de băut cafeaua,
şi-ţi stingi ţigara-n viaţa mea aprinsă
şi te ridici să pleci.
Şi-mi iei pamblica roşie ce ieri mi-ai legat-o de mână
îmi iei buchetul dăruit de-o săptămână,
îmi iei inima crăpată
şi pleci privindu-mă încă o dată.


1 martie 2011

Primavara...


O raza de soare trece piezis printr-un loc in care cerul de fum opac se deschide.
O vad reflectata intr-un ochi de apa ce anunta dezghetul.

    Adulmec primavara.
E prea devreme,
               dar simt ca nimic nu mai poate opri primavara din drumul pe care a pornit...




Cella Serghi, Panza de paianjen.

28 februarie 2011

Obsesii egoiste.







 *
Am doar 22 de ani. M-am născut într-un oraş splendid. Am trăit într-o casă imensă. Am fost şi am vizitat cele mai minunate locuri, am îmbrăcat cele mai frumoase haine. Am avut tot ce am vrut. Nu mi-a lipsit nimic, niciodată. N-am îngăduit asta.

**
Mă numesc Florian Dobrescu. Sunt căsătorit de 8 ani şi am 2 copii. Sunt avocat. Soţia mea, Ioana, este o persoană docilă, supusă. Mereu mi-am dorit o soţie supusă, să nu-mi facă viaţa grea, ci să tacă şi să facă. O copilă…

Mi-am dorit-o cu atâta ardoare, că aproape că pasiunea s-a stins imediat după căsătorie. Ce-am văzut la ea? Nu mai ştiu. Ştiu că făcea clătite bune. Ah, şi părul ei lung, negru-negru. La fel e şi acum. Lung, lung, poate prea lung. Odată mi-a spus că vrea să se tundă că o deranjează, e greu de întreţinut, iar după a doua sarcină, nu mai avea pic de calciu, iar părul contribuia la aceasta. Plus că o trăgeau copiii mereu de păr. De fapt, toţi o trăgeau de păr. Era imposibil să nu se agaţe de scaiul de la geaca unui trecător, în inelul soră-sii, sau în scaunul de lemn de la bucătărie. Dar, eu când am auzit, am certat-o şi i-am interzis. I-am spus că mie îmi place părul ei aşa. Apoi, n-am mai vorbit cu ea o săptamână. Doar cât să-i critic mâncarea.


Muncesc mult. Stau ore în şir la birou, citesc şi recitesc dosarele. Îmi place să câştig. Îmi gâdilă orgoliul. Îmi place să câştig procesele şi îmi place să câştig bani. Uneori copiii mă roagă să vin mai repede acasă, ca să mă joc cu ei. Dar eu le spun că “tata stă să facă bani, ca să cumpere bomboane”. Seara când ajung îmi sar în braţe şi mă întreabă dacă bomboanele sunt cu caramel. Obosit şi flâmând, îmi aduc aminte că am uitat.

Duminica e pentru familie. Îi duc la prietenul meu cel mai bun. El e necăsătorit, dar are o casă incredibil de mare. E şi el avocat. După ce luăm masa, noi ne retragem în birou şi discutăm despre procese. Ioana se joacă cu copiii. Când ajungem acasă, eu vreau să mă lungesc, poate chiar să şi dorm vreo oră. Vreau să fiu pregătit pentru săptămâna care urmează. Dar mereu mă deranjează copiii. Ţipă, aleargă prin casă, râd, aruncă cu jucării. Nu mă pot odihni. Mă duc şi îi pun să se culce. Se pun pe plâns, ceea ce mă enervează grozav. Îi pun la colţ. După, în casă se aşterne liniştea. Ioana, se duce la ei în cameră şi le spune ceva în şoaptă, iar eu adorm. Seara mâncăm cu toţii şi copiii îmi povestesc cum e la grădiniţă. I-am dat la o grădiniţă particulară, unde vorbesc în franceză. Uneori mă supără când văd că ei nu pronunţă cum trebuie sau când mă întreabă ce înseamnă un cuvânt.  

Sunt zile în care soţia prinde curaj şi vine să-mi reproşeze anumite lucruri. Că nu sunt niciodată acasă, că o las cu toate greutăţile, cu copiii şi casa, că ea nu poate să plece nicăieri pentru că e legată de cei mici. Că muncesc prea mult şi că nu mă interesează nimic altceva decât serviciul. Uneori mă răstesc la ea şi-o cert, şi-o fac să se simtă prost, că “doar eu pentru casă muncesc, pentru tine şi pentru copii”, dar alteori gândul zboară spre dosarele de pe birou şi încerc să le găsesc rezolvări. O las pe ea să vorbească…



*
Mă uitam des în oglindă. Aproape mereu. Purtam întotdeuna o oglinda mică de la Christian Dior în poşetă. Şi ca să nu pierd timpul în taxi sau autobuz, scoteam oglinda şi mă uitam să văd dacă sunt perfectă. Acasă îmi cumpărasem o oglindă imensă şi stăteam ore în şir şi mă studiam. Eram critică cu mine la fel cum eram şi cu ceilalţi. Îmi plăcea ce vedeam. Ochi verzi, un ten uşor bronzat, păr negru, drept. Un trup înalt, zvelt.

Oamenii din jur mă enervau. Vedeam cum unii mă invidiază, alţii mă adoră, unii vroiau să mă copieze, alţii mă linguşeau. Cei care mă adorau, mă adorau de la depărtare. Poate ar fi trebuit să-i adun în jurul meu. Dar când ai prieteni trebuie să faci sacrificii. Iar eu n-am fost dispusă să fac sacrificii. Şi nici să iubesc. Doar pe nedespărţita mea pisică. Şi asta pentru că se ridica la un alt nivel. Era splendidă. Nu era om care s-o vadă şi să nu rămână şocat de frumuseţea ei. Unii spuneau că ne înţelegem pentru că suntem la fel, frumoase şi egoiste. Poate. N-am stat să-mi bat capul.

Odată am avut un prieten. Era fermecat de frumuseţe şi de aceea egoismul meu nu l-a îndepărtat. Simţeam că nu-i suficientă doar să fiu admirată, aveam nevoie să fiu iubită. Mama nu mă iubea. Era absorbită de proprii ei ochi. Care nu erau verzi, de aceea mă invidia. Aşa că l-am lăsat pe acest străin lângă mine. Spunea că-i limitez dragostea. Că el vrea în fiecare clipă să mă mângâie, să mă strângă în braţe, să-mi aranjeze părul, să se uite şi el la reflecţia mea din oglindă, dar că nu-l las. Că sunt întocmai ca mâţa mea. Ea vine să o mângâi numai când doreşte, stă, se alintă, toarce, iar apoi când s-a plictisit, muşca mâna ce a iubit-o şi pleacă. Mi-a plăcut comparaţia. Într-o luni mi-a zis: „Te iubesc!”. „Şi eu” am răspuns. „Adevărat? Şi tu mă iubeşti?”. I-am răspuns cu un ton de glumă: „Nu. Şi eu mă iubesc.”   

După un timp, văzând că nu sunt capabilă să dăruiesc nimic, a plecat. M-a lăsat să revin la rutina mea.

***
Am 42 de ani. Sunt scriitor. De 8 ani mă ocup de scris. Până la 34 de ani am jucat pe scena Teatrului Naţional. Am jucat atâtea rolul, că am uitat cum mi-era personalitatea pe la 18 ani când am început să joc. M-am pierdut pe mine, undeva, cine ştie unde. De cele mai multe ori jucam roluri negative, toţi spuneau că mi se potrivesc. Aşa era. Într-o piesă s-a insistat să trec de partea cealaltă, să joc un rol pozitiv. Pe parcursul repetiţiilor şi în timpul spectacolului, m-am simţit ca un lup în lanţ, ca un nebun în cămaşa de forţă. Aş fi vrut să i-au vaza din recuzită s-o trântesc şi să mă descătuşez. La sfârşit n-am avut comentarii negative, nimeni nu s-a plâns că am jucat prost, dar numai eu ştiam cum mă simţisem şi cât efort pusesem în fiecare mişcare, cât mă controlasem.

Am renunţat la teatru pentru că rolurile negative niciodată nu câstigau. Directorul teatrului, la fel ca şi colegii mei, au râs copios, crezând că-i încă o glumă actoricească. Aveam nevoie să câştig, să fiu glorificat. Ca actor eram. Dar ca rol, nu eu ieşeam în evidenţă, ci eram doar un personaj care prin răutatea şi viclenia lui scotea în evidenţă personajul pozitiv. Mă săturasem să fiu doar o unealtă. Aşa că m-am izolat într-o cămăruţă închiriată, şi m-am apucat de scris. Publicate, operele mele se bucurau de oarecare succes. Am sacrificat tot pentru a scrie. Dacă aveam nevoie de inspiraţie, făceam orice ca s-o capăt. Mergeam la prânz la mama. Săraca, punea tot ce avea pe masă, numai să fiu mulţumit. Dar eu căutam prilej de ceartă, aşa că îi imputam anumite lucruri. Apoi, veneam acasă şi scriam. Uneori plecam din timpul mesei, ca să nu-mi uit ideile. O lăsam pe mama fără speranţă, plângând, doar cu sora mea. 

La o cafenea, am cunoscut o femeie admirabilă. Frumoasă, deşteaptă şi necăsătorită. Am simţit nevoia să mă îndrăgostesc de ea. Şi ce romane am scris timp de doi ani! Era râul meu de inspiraţie. Am luat-o de nevastă. O priveam cum îşi bea cafeaua pe pervazul ferestrei  şi mă retrăgeam în biroul meu şi o descriam. Descriam râsul ei cristalim, vocea ei duioasă, privirea ei profundă. La cină îi citeam ce-am scris. Îmi spunea: „Bravo! Dar ai grijă să nu mă transformi într-un personaj de roman şi să uiţi că-s reală. Nu vreau să fiu doar ceva care te ajută să transformi realul în metafore.” Apoi pleca să strângă masa.

Aveam mai mult succes ca scriitor decât ca actor. Numele meu răsuna în fiecare oraş, în fiecare librărie, în fiecare casă de oameni culţi. Dar ceva îmi lipsea. Mă simţeam mediocru faţă de alţi scriitori. Vroiam să acopăr numele unora.  Vroiam să-l întrec pe Camil Petrescu, pe Călinescu, pe Balzac, pe Stendhal sau alţii. Îmi doream să fiu cel mai bun scriitor al tuturor timpurilor. Simţeam că opera mea cea mai de seamă nu fusese încă scrisă.

 Soţia mea deja nu-mi mai era suficientă. Am plecat la Paris două luni, sperând că dorul de ea mă va îndemna să scriu. Dar nu puteam. Nu puteam să mai aştern nici două cuvinte care să-mi placă. Mă simţeam secătuit şi simţeam că mă îmbolnăvesc. Eram obsedat de următorul meu roman, eram atât de obsedat că nu putem să mănânc, să dorm. Când am revenit acasă, am început să fiu agresiv, să caut să mă cert cu soţia mea, iarăşi cu mama, am bătut-o crunt pe soră-mea când mi-a atras atenţia că n-am niciun drept să le supăr. Am văzut că mi-a făcut plăcere. Aşa că am început să le mai plesnesc din când în când, iar cu fiecare palmă, mai apăreau câteva pagini scrise. 

Eram într-o stare de extaz şi am început să joc iar rolul personajului negativ. Până la urmă ăsta mă prindea cel mai bine. Jucam rolul unui scriitor obsedat de creaţia lui, creaţie care era născută din violenţă şi egoism. Arta mea cerea sacrificii. Romanul meu trebuia să fie despre suferinţă. Până la urmă doar ea era eternă în lumea aceasta. Într-o zi, am alungat-o pe cea care îmi fusese atâta timp muză.

Eram slab ca un schelet, livid, iar în ochi mi se citea furia şi poate nebunia. Singura durere ce o simţeam era aceea de a nu putea scrie. Dar nu aveam să mă opresc. Trebuia să scriu ceva extraordinar. Trebuia ca aplauzele de la sfârşitul spectacolului să fie pentru cel rău. Trebuia, măcar o dată, răul să învingă binele. 


                                                               To Be Continued