7 octombrie 2016

Care e însemnătatea dragostei tale?

Oare un "te iubesc" ce înseamnă? Înseamnă ești lumea mea, respir prin tine? Oare la ce se referă lumea când își pronunță dragostea? Oare tu ce interpretezi când ți-o spun, la ce te aștepți din partea mea? Eu la ce ar trebui să mă aștept? "Te iubesc", "ești dragostea vieții mele" te leagă de bunăvoie mai mult de mine, mă leagă că mi le declari?

Oprește-te puțin și uită-te în ochii mei. Oare cui îi spui tu toate astea?!

Grăiești cuvinte sacre, dar către cine?

Sunt ceea ce crezi, ceea ce îți imaginezi? Sunt persoana pe care ți-ai dorit-o?

Oare ochii mei îți revelează tot? Oare pot, au cui? Pentru că știi doar, că nu o fac cu oricine și nu mereu... Te întreb, au cui să își dezvăluie dorințele, gândurile, fericirile, crucea pe care o port?

Zi-mi, ce vrei să știi despre mine? Tot sau doar pâlcuri? Ai vrea să știi doar când mi-e bine? Pentru că mi-ar fi simplu să mă arăt fericită! Ce ai mai vrea să știi? Care sunt localurile pe care le prefer, unde mă relaxez eu, care sunt locurile în care îmi găsesc plăcerea și cum îmi place să văd viața? Zi-mi ce vrei de la mine și, poate am să-ți arăt. Dar asta ține de tine... Cât de pregătit ești să vezi să furtunile din lăuntru meu?

Ce știi tu acum despre mine? Îmi declari dragoste, însă cât de bine cunoști ceea ce iubești? Ce sunt eu, cine sunt? Cu ce mă confrunt? Cât cunoști din iceberg? Cât asculți și cât ești pregătit să reții?

Mă cunoști cu adevărat? De aia zici că ești nebun după mine? Să mă cunoști nu înseamnă că știi ce prefer la cină sau că nu beau sucuri. Nu înseamnă că știi că ador să mănânc iarna înghețata în pat. Că ți-am povestit din trecutul meu nu înseamnă cunoaștere. Nici măcar faptul că știi că am un somn tulburat.

Ci atunci când știi motivul somnului meu tulburător. Când știi ce poate ascunde un zâmbet sau ce ascund ochii mei greu de citit. Când știi că merg înainte cu forță, deși în interior abia mă târăsc. Când am obosit sufletește. Când mă privești și mă săruți pe frunte. Pentru că știi și că înțelegi. Pentru că îți pasă și te zbați să mă citești. Atunci e cel mai alinător și cald "te iubesc".

Cel mai sincer și cel mai puternic.

Atunci cunosc însemnătatea cuvintelor și le înțeleg pe deplin. Când arăți că ești legat de sufletul meu, pentru că sufletul tău a luptat să mă cunoască și să se alipească. Când văd că militezi în fața altora pentru mine. Când mă oprești din alergare și mă îmbrățișezi. Atunci simt, cunosc eu iubirea ta.

Acum...ce știi tu despre mine, cât îmi cunoști sufletul? Ce spune privirea mea, zâmbetul meu? Cât de adâncă e dragostea ta, cât de profundă? Cât de pregătit ești să intri în lăuntru meu și cât de pregătit ești să mă lași să intru în inima ta?

Ești pregătit să mă asculți, ești pregătit să mă cunoști?

Photo credit: Vasile Stan

17 iulie 2016

La revedere

- Bună. Ce faci? Mai știi cine sunt?
- Bună. Sigur. Încă te mai recunosc dintr-o mie.
- Mă bucură asta.
- Pe mine nu. Ești omul care m-a lăsat singură printre străini.
- Te-am rănit când am plecat?
- Nu. M-au rănit privirile celorlalți. M-au rănit brațele care m-au strâns după tine. Strângeau dintr-o dragoste nesăbuită prea tare. Nu știau să-mi ofere libertate așa cum brațele tale o făceau. Mă dureau privirile calde ale lui, dragostea lui... mă făceau să mă simt inconfortabil.
- Cum așa?
- Știi prea bine că în viața asta nu aparții decât unei singure persoane! Alții pot să te iubească și să-ți fie fideli, inima ta nu e încălzită de un devotament puternic. Inima nu poate fi ținută decât într-un singur piept. Alfel, își caută libertatea.
- Nu ți-ai găsit astâmpărul lângă nimeni.
- Ai plecat prea devreme să realizez asta.
- Nici după mine?
- Nici înaintea ta.
- Mă urăști?
- Urăsc că nu am știut ce vreau atunci. Că eram veșnic cu acel neastâmpăr și dorința de a nu mă stabili nicăieri în mine. Am realizat doar după că dacă nu mă dau pe de-a-ntregul cuiva nu mă voi liniști.
- Și de ce nu ai făcut-o?
- Am încercat. Cele mai grele 10 luni din viața mea. Poate că nu sunt făcută ca altele. Eu trebuie să ard de dorință, să fiu curioasă mereu, să am un dor de ducă în suflet, să mă trezesc în locuri noi. Nu mă puteam regăsi într-o familie care vroia să mă schimbe. Să mă astâmpere forțat. Fără să mă cunoască și înțeleagă mai întâi. Fără să mă iubească. Doar să mă privească suspect și să mă transforme într-un proiect solicitant. Să mă schimbe pentru că imaginea mea nu se potrivea cu a comunității lor. Nu, nici măcar ochii plini de dragoste ai lui nu m-au mai putut ține aproape.

Lumea e mare. Prea mare de a stat într-un singur loc lângă omul nepotrivit! Lumea e prea colorată, prea interesantă! Trebuie descoperită. Știi că vreau să mor obosită, dar fără regrete.

- Mai căuatat în alții?
- Nu, nu te-aș fi găsit în niciunul. Și nici nu mai eram curioasă să te găsesc.
- De ce?
- În momentul în care ai plecat mai departe am înțeles că motivul pentru care ai ales să faci asta fără mine era întemeiat. Nu vroiam să alerg după tine sau să te țin lângă ca mai apoi să aduni frustrări.

Însă oare a meritat?

- Nu. Eu te-am căutat în toate femeile. Când credeam că te-am găsit, plecam mai departe. Mi-am dat seama că nu te pot avea niciodată. Vezi tu, nu te-am avut niciodată. Știi de ce? Tocmai că nu aveai astâmpăr. Tinerețea ta mă obosise la un moment dat. Am crezut că am nevoie de un moment să respir, însă aerul fără tine era sufocant. Nu mi-am găsit liniștea decât acum 10 minute când te-am văzut pe trotuarul ăsta venind în direcția mea. Am plecat crezând că libertatea asta pe care ți-o dădeam ne va ucide. Că într-o zi vei pleca tu fără mine. Că nu vei fi niciodată a mea toată. Că vei păstra ceva, un colț din inima ta, pentru tine și că nu-ți voi fi suficient. Îmi pare rău. Mi-am irosit timpul fără tine. Să fi fost tu persoana căreia îi aparțin?

- La întrebarea asta doar tu ai răspunsul. Tu știi cel mai bine. Însă oricât te-aș fi iubit, nu-ți pot aparține. Ai avut un motiv să pleci și dacă ai fost de neclintit în alegerea ta încât nu ai privit în urmă, cred că e mai bine să ți-l asumi și acum. Eu mi-am dezvoltat abilitatea de a înainta fără să privesc la trecut. Sunt foarte încrezătoare că ție îți aparțin, doar că zilele fără tine m-au întărit prea mult, încât acum nu aș putea să mă deschid să te iubesc. Poate că ne vom reîntâlni și atunci va fi momentul oprtun. Poate că voi fi pregătită să mă așez pe aceeași bancă cu tine și să mă las luată de mână. Acum m-ai reîntâlnit în momentul în care am nevoie de libertate. Nu de dragoste. Dacă o mai ai, oferă-mi-o mai încolo când sufletul meu de asta are nevoie. Dacă va secătui până atunci, înseamnă că ne-am aparținut în viața asta doar pentru câteva clipe și atât.

Însă pentru acum, la revedere!

Sursa foto: Vasile Stan Photography

31 mai 2016

Bunicule,

Se apropie împlinirea celor 3 luni de când nu mai ești lângă mine. În ziua de dinaintea nunții despre care ți-am povestit atât. Despre care ți-am povestit entuziasmată. În seara în care ar fi trebuit să te aștept în gară să te aduc acasă, pun pariu că te voi plânge. Acasă sau poate pe un peron din gară. Pentru că am așteptat atât clipa să îmi găsesc liniștea lângă sufletul pereche, și iată-mă, iată-mă atât de fericită! Dar unde ești tu să mă vezi azi?!

Da, mă mărit, însă sunt tot aceeași copilă pe care ai lăsat-o. Tot cu aceeași încăpățânare moștenită de la tine, tot cu același elan în viață, cu același optimism și aceeași naivitate în bunătatea oamenilor, tot cu aceeași scânteie în privire! Doamne câte am luat de la tine! Agitația și neastâmpărul, energia, dorința de viață, dorința de fugă în lume, plictisul, puterea de a lăsa orice în urma mea fără regret, superficialitatea, regăsirea păcii în cărți și, Doamne, ce povestitori buni suntem!

Sunt atât de ocupată pentru a-mi crea o zi absolut superbă, încât uit de mine și de tot.
Însă seara, secătuită de puteri, înainte să închid ochii, un gând nu mă lasă să mă odihnesc: ți-am dat invitația primul și totuși, nu vei veni! Mă îngenunchează de durere dorul de tine și plâng în hohote după tine! Bunicule, eu încă te plâng și nu mi-am găsit alinarea în nimic...

Rezist la nopțile fără odihnă, la stresul și agitația de peste zi, la umblăturile de colo colo, la disconfortul pe care unii mi-l crează, rezist psihic la tot și atât cât mă ajută trupul, trag de mine, însă la sfârșit de zi, mă gândesc la tine, zâmbesc cu tristețe și apoi, apoi plâng până adorm.

Mă uit la tata și nu te văd pe tine. El seamănă cu bunica. Calm, răbdător, bun. Are ceva și din tine, probabil ultimii ani trăiți cu tine și-au pus amprenta și pe el. Și când văd că face ceva ca tine mi-e tare ciuda și simt că îmi ies din fire.  Oare el a trecut peste durere? Oare plânge și el în camera lui?!

Nu, nu am emoții pentru ziua nunții, nu plâng de stres, ci de un dor aprig. Mi-s mai dragi toți moșii de pe stradă și-mi imaginez că unul din ei e ca tine.


Știu că acolo sus e mai bine pentru tine, dar dacă poți, o clipă, fă ziua de 12 iunie să pară ca o nuntă în ceruri, la care să participi și tu.

27 martie 2016

Mi-e dor.

Vineri am simțit o dorința să te sun. Așa, ca atunci când mi-era dor sa te aud făcând mișto de vreo babă de pe dumitale de pe scară. Căci pentru 5 minute pe care le petreceam la telefon cu tine, uitam cum îmi mersese ziua.

Vineri am vrut de sun, inima îmi bătea în piept mai tare și un gând neliniștit și pierdut se izbea de capul și îmi spunea că trebuie să te sun. M-am retras într-un loc liniștit, și am format numărul tău. Numărul format nu este valabil... Oare nu am format corect? Sau poate iar îl ai închis? Am format încă o dată, cu inima cam strânsă, pentru că știu că starea ta din ultima vreme nu e prea bună, poate ai pățit ceva.

Numărul format nu este valabil...

Stop. E vineri, 25 martie. Marți am fost să îți închid abonamentul de telefon. Numărul tău nu mai este valabil, așa cum nici raportul între noi 2 nu mai este. Mi-ai fost bunic, dar acum nu îmi mai ești. Ai fost client Orange, însă acum nu mai ești... Vineri ai făcut două săptămâni de când ai părăsit durerile trupești și de când m-ai dat peste cap, lăsându-mă îndurerată, tristă și parcă mai vulnerabilă. Știi că îmi vine să îmbrățișez bătrânii de pe stradă? Știi ca te caut în orice bunic? Știi că îmi însușesc bunicii altora, și mă bucur de blândețea lor ca și când ar fi de la tine?

De 3 zile mi-e un dor nebun de tine, uit că nu mai ești, uit că afurisitul ăla de abonament și-e închis și că nu mai are cine să îmi răspundă! Iartă-mă că te-am sunat doar atunci când mi-era dor de tine și că nu am făcut-o mai des! Iartă-mă că am fost doar una și nu și-am putut ține loc de 10 nepoate, să mă dăruiesc de 10 ori mai mult, să îți umplu viața cu mai mult!

Azi mi-am găsit liniștea la mormântul tău. Știu că și tu ai făcut-o pentru că te-ai regăsit cu bunica. M-am așezat pe cavoul tău plin de flori și le-am mângâiat. Atât de mult m-am rugat când ai fost în suferințele acelea cumplite să scapi de ele, iar asta a însemnat trecerea ta în veșnicii. E mai bine pentru tine. Asta nu înseamnă că nu mi-ai sfâșiat inima când ai plecat. M-am simțit smulsă din copilărie. Am realizat încet-încet că mi se desprind rădăcinile din trecut, din ceea ce era al meu.

Privesc la viitor cu optimism, bunicule. Te voi plânge oricât mi-ar cere inima să o fac, ori de câte ori voi veni să te văd aici, însă va fi un moment când durerea se va diminua. Mă uit în viitor cu optimism, deși aș fi vrut măcar tu să onorezi promisiunea bunicii, și să îți vezi "suflețelul" la nuntă. Însă, promit că voi avea ziua pe care am visat-o de mică, pe care v-am povestit-o de la 5 ani și promit că voi fi fericită așa cum v-ați fi dorit să fiu.

Nu te voi m-ai suna, bunicule, însă mi-aș dori să o mai pot face. Însă, măcar să vin să-mi liniștesc dorul la voi aici...voi mai veni...

15 martie 2016

Bunicule, azi e despre noi...

De ziua mea niciodata nu am dormit, mereu am avut o nerabdare sa fiu treaza, sa traiesc ziua de la inceputul ei pana la sfarsit, sa nu pierd nimic. Sa nu pierd niciun mesaj, sa nu pierd niciun telefon, sa fac de toate in timp ce ma aranjez sa ies din casa, sa fiu un copil zburdalnic in ciuda anilor impliniti.

Anul asta a fost ceva diferit. Am fost treaza nu de nerabdare, ci din teama. Ma uitam la ceas si numaram orele in care inca te mai am trupeste pe pamant. Imaginea ta, imaginea ta nu vreau sa o pierd! Fiecare ora baga un pumnal in inima mea. Sunt tinta de darts a vietii acesteia crunte. 

La ora 8 am parasit patul care m-a imbratisat in toate clipele grele. Constiincioasa ca si in alti ani, am inceput sa imi scot cele mai bune haine pentru ziua asta. Insa, de data aceasta le scoteam pe cele negre. Nu am nicio urma de viata in mine, sunt trista, iar tristetea mi-a mancat toata vlaga. Fac totul automat. Te-am iubit si acum ai lasat un gol. Imi pare rau ca azi sunt o umbra neagra... mi-ar fi placut sa apuci sa ma vezi in alb.

Dragul meu bunic, azi e despre noi. La multi ani mie, asa cum mi-ai fi spus daca mai erai. La multi ani fericiti mie. Azi e despre noi, o zi ce ne va lega o viata, probabil ca sa nu te uit, sa nu te uit o data cu trecerea timpului. Azi vin eu sa te vad pentru ultima oara. Nu voi mai primi apel de la tine. Dar vin eu sa te conduc.

Se zice ca cine nu are bunici sa isi cumpere. Eu nu imi voi cumpara, pentru ca v-am iubit pe voi prea mult. M-ati bucurat prea tare. M-ai amuzat bunicule! Ai fost cel mai trasnit mos pe care l-am cunoscut si mi-am facut o imagine despre cum voi fi si eu la batranete. Nu, nu imi voi cumpara alti bunici. Eu ii am in vesnicie.

Bunicule, azi este despre noi. La multi ani mie, iar tie iti zic ca ne vom revedea curand!

8 martie 2016

Primavara anotimpul femeii. Femeia anotimpul barbatului

Primavara ne bucuram cu totii, femei si barbati. Ne bucuram, pentru ca ne prinde un suflu nou, prindem viata, la fel ca firul ierbii si unii, inflorim, impreuna cu boboceii din buchetele ce le primim. Noi femeile, devenim mai cochetete decat deobicei, ne cautam hainele in culori vii, cautam bluzitele cu maneca scurta, si ne cautam in portfard gloss-ul rozaliu. Ne facem bucle si ne punem esarfe matasoase sa ne acopere gatul si decolteul. Piciorusele nostre firave sunt incaltate cu niste tocuri, care ne fac deopotriva si dulci si inocente si intimidante.

Probabil ca primavara este anotimpul femeii. Ea reinvie cu un zambet, iar tu cand o privesti simti o vibratie in inima. Mai ales daca e femeia pe care o iubesti. Ochii ei sunt mai calzi, mai curioasi, mai voiosi. Energia ei este mai multa, mai inspiranta. O data cu natura, primavara, femeia reinvie si ea. Si e doar inceputul… Caci vara te topeste cu rochiile ei vaporoase si cu tenul ei brozat, cu bratele subtiri ce si le pune pe umerii tai si cu sandalele ei. Primavara e doar inceputul in care femeia ta se transforma intr-un buchet, iar tu esti fericitul care se bucura de el.

Caci udand floarea, crescand buchetul, vei putea simti mireasma in casa, vei putea sa te bucuri de culorile vii ale naturii, doar avand floarea langa tine te vei putea bucura cu adevarat de viata. Altfel vei respira cand buchetul tau e exact unde trebuie, adica langa tine. Altfel te vei trezi dimineata cand stii ca primul lucru vei vedea cum iti zambeste o floare. Cu parul ei ciufulit si ochii mici de somn, cu palmele ei fragile te va cauta prin asternut, iar cu buzele ei trandafirii te va saruta. Tot ele iti vor ura o zi usoara si tot ele se vor strivi de obrazul tau cand pleci la munca, ca o pecete pe chipul tau.

Femeia iti va fi floare, iti va fi buchet doar prin iubire. Ea va zambi natural pentru ca sufletul ei si-a gasit pacea langa al tau. Inima ei se hraneste din izvorul de dragoste plecat din tine si iti va hrani la randul ei inima, sufletul, trupul si mintea, chiar si pantecul, dintr-o iubire neconditionata. Nu din obligatie. Nu din rutina. Floarea ta isi va opri privirea in ochii tai, pentru ca doar asa poate sa iti transmita gandurile ei. Frumoasa ta femeie, va fi frumoasa doar daca o vei iubi si ii vei arata asta. Femeii ii place sa se aranjeze. Cu atat mai mult ii place sa se aranjeze pentru tine. Nu, nu pentru a da piept cu lumea, nu pentru a se impune in fata barbatilor ce ii intampina in cariera, nu pentru a oftica o colega invidioasa. Ei ii place sa aiba un scop. Pana sa apari tu, s-a aranjat pentru as fi siesi pe plac. Acum tu esti scopul ei. Ii place sa te invaluie cu parfumul ei dat discret dupa ureche si la incheieturile mainilor, ii place sa ii admiri bratara de la incheietura micuta, ii place sa apreciezi ca poarta inelul de la tine, ii place cand o admiri, o sorbi din priviri si ii mangai parul moale. Infloreste inca un pic.

Astazi buchetul pe care i l-ai adus nu isi are valoarea, daca ieri nu ai stiu sa iti arati iubirea. Nici macar printr-un simplu gest. Astazi ciocolatelele si bomboanele, mesajele si schimbarea ta de atitudine nu o incalzesc, daca inima ei ii este amara de actiunile tale de ieri. De zilele trecute. O femeie inteleapta, o femeie demna nu se va lasa impresionata de un buchet colorat adus intr-o zi in care toate femeile primesc flori. Ele vor mai mult. Ele vor barbati asa cum nicio alta nu are. Un barbat care sa i se asorteze: demn. Demn in viata, in cariera, demn cu ea si demn de ea. Daca ieri nu ai imbratisat-o, daca nu i-ai aratat dragoste, daca nu i-ai spus ce inseamna pentru tine, buchetul adus se va ofili. Nu se va sinchisi nici sa ii schimbe apa. Nu o va impresiona, pentru ca femeia isi gaseste sursa de fericiri din lucrurile mici, dar constante.

Femeia e dificila, exact ca o floare, pe care o tot uzi, dar nu intelegi de ce se usuca. Pana nu o inteleg, pana nu o cunosti, si pana nu o iubesti ca pe tine insuti, nu va inflori. Pentru unii dintre voi e frustrant. Si unde mai pui ca te mai si saturi sa o fericesti atat. Si e si de neinteles uneori si mai are momente cand nu stii ce a apucat-o. Si pana la urma ai si tu ogoliul tau de barbat. Sunt doua variante: ori scapi de el si ramai cu buchetul, ori scapi de buchet, ca sa nu o mai incurci nici pe ea. E altul care s-ar bucura de ea. Nu poti si cu orgoliu si cu iubita. Ca ajungi sa gusti nefericirea. Si o gusti impreuna cu ea, cea pe care ai zis ca o iubesti. Si nu merita.


Insa merita sa o uzi cu iubirea ta, cu deschiderea ta. Pentru ca femeia este anotimpul tau. Cu ea iti infloreste sufletul, cu ea te topesti de caldura, de dor, de drag…Cu ea strangi si argonisesti, cu ea cladesti casa, familia si doar cu ea iti odihnesti sufletul. Si acum la tinerete, si la batranete. Fara ea, ai fi vesnic in toamna. Ploios, infrigurat, gol si cu sufletul uscat.

15 februarie 2016

Suflete sărutate de iubire

Era cald afară, mirosea a primăvară. Mă simțeam ușoară, eram entuziasmată. Eram îmbrăcată colorat, semn că eram pregătită să întâmpin căldură. Ca un copil scos din casă, am traversat strada în pas săltat, m-am oprit în fața porții și l-am strigat. Stătea pe o bancă, la soare, cu ochii închiși. Era liniștit, se citea liniștea pe chipul său.

A deschis doar un ochi și a întors capul ușor spre mine. A zâmbit. Am zâmbi și eu. Era molipsitor zâmbetul lui. Inocent și totuși atât de șmecheresc. Mă umplea de energie și mă topea în același timp. Nu s-a grăbit să vină să-mi deschidă, se vedea că îi face plăcere să mă privească printre zăbrelele gardului.

Haide să îmi deschizi, i-am zis nerăbdătoare.

De ce? De aici mă bucur să te văd sub razele soarelui... strălucești iubito!

Da, dar nu îmi poți vedea botinele, sunt atât de frumoase, îmi stau atât de bine în picioare, zici că pentru mine au fost făcute!

S-a ridicat, s-a oprit puțin parcă să mă scaneze și apoi a deschis poarta. În momentul în care l-am văzut în pragul porții, ciufulit și cu cămașa scoasă din pantaloni, am uitat să respir. Am realizat cât mi-e de drag. Cât îi ador chipul, cât îl iubesc. Cât de dor mi-a fost de el primăvara.

Nu am zis nimic, am pășit cuminte spre el și am căzut într-o îmbrățișare strânsă. Moment în care am crezut că mă pierd în eternitate. Și nu mi-ar fi părut rău. Trupurile noastre să fi fost niște statui pe lângă care trec oamenii, și care e privită, măcar fugitiv și de cei grăbiți. Așa cum eram, eram superbi. Doi tineri care se iubesc, sărutați de lumina soarelui. Brațele lui puternice în jurul ei, ea cu o mână pe umărul lui, cu cealaltă jucându-se prin părul lui. Vântul îi flutura ușor fusta și buclele părului. Ea cu capul ridicat, el aplecat, ea deși pe tocuri, puțin pe vârfuri, el drept, însă privind-o direct în ochi. Și în suflet. Cercetându-i fiecare colț. Amândoi zâmbind.

Apoi m-a chemat înăuntru. Am intrat ușor în casă, cu o oarecare sfială, de parcă călcam pământ sfânt. Să nu deranjez cu impulsivitatea mea nimic, să las lucrurile intacte, așa cum și le aranjase. Dar am simțit cum în camerele proaspăt aerisite am invadat cu parfumul meu Lolita. Apoi nu m-am putut abține și am ridicat rama cu poza noastră, vroiam să ne admir. Ca pe un cuplu pe care îi venerezi și spre a cărui relație tinzi.

Apoi, pentru prima oară l-am urmat în biroul său, chiar dacă nu mă invitase. Mă mânca o curiozitate a lucrurilor de acolo. Fără să îl întreb, am intrat și am început să studiez fiecare obiect. Nu a zis nimic. La început, m-a urmărit cu privirea, studiindu-mi fiecare reacție și expresie. Apoi, și-a făcut de lucru cu niște foi, probabil ca să nu mă simt stingherită că sunt sub observația lui. Au trecut minute, în care nu ne-am vorbit, nu ne-am privit. Eu eram un copil lăsat să se joace în liniște, eram prea ocupată să invadez lumea încât să port o conversație. Mă fascina să știu că aici sunt lucrurile lui și că aici își petrecea majoritatea timpului.

M-am oprit întreruptă de o muzică pe fundal. Am întors brusc capul, deranjată din activitatea mea. Am întors capul, și am încremenit la peisajul ce-mi era oferit. Cânta la chitară. Absorbit de ea și de muzică, puțin încruntat și cu ochii închiși, era cel mai frumos om pe care mi-a fost dat să văd pe pământ. Îmi părea ireal, era prima oară când cânta în fața mea. De fapt, îmi părea că nu l-am cunoscut cu adevărat... Cine era bărbatul acesta cu chip angelic, cine era acest om absorbit de chitară și în același timp, cine era omul acesta care a evadat în muzică?! Nu mai eram în stare de nimic, nu mai puteam să îmi controlez corpul. M-am așezat moale pe fotoliu și l-am ascultat. Era o clipă atât de frumoasă încât nu puteam să respir. Mă durea inima. Efectiv eram inundată de o durere, o durere așa de mare încât mă simțeam paralizată, incapabilă să zic ceva, să exclam de uimire sau să fac vreun gest. Era atât de plăcut, încât, dacă aș fi avut puterea, aș fi mers să îl opresc cu o sărutare. Să îi mulțumesc că este al meu și că este un bărbat atât de minunat. Să îi mulțumesc că și-a dezbrăcat tot sufletul în fața mea, arătându-și sensibilitatea.

Un fior rece mi-a traversat tot trupul. Apoi a deschis ochii și m-a privit. Ghicindu-mi starea, a lăsat chitara jos și a întins mâna spre mine. M-a tras în poala lui și mi-a sărutat părul. Apoi fruntea. Apoi gura.

Mi-a trecut iarăși prin minte că am fi o statuie impresionantă. Dar nu mi-a mai surâs. Nu aș mai fi vrut să-mi petrec o eternitate în brațele lui, ci mi-aș fi dorit să îl descopăr mereu ca în momentul acela. Să mă minunez de N ori de câte e capabil și să adaug mereu alte și alte motive pentru care să îl iubesc. Să îl aud cântând. Să mă las sărutată de el. Să mă simt a lui. Să am libertatea să îl aleg pe el zilnic. Să îl aud când îmi zice că mă iubește. Să traversez strada în pas săltat și să îi zâmbesc de la distanță. Să îl țin de mână atunci când unul din noi conduce. Să îmi așez capul pe umărul lui. Să simt că explodez de atâta fericire...

Nu, nicio eternitate, nu ar echivala cu astfel de momente. Nici faima vreunei statui nu ar putea să ne mulțumească mai mult decât realitatea noastră. Nici marmura statuii nu ar valora mai mult decât secundele trăite atât de intens în noi... Nu, nimic, nimic, nu ar fi mai frumos, mai plăcut la vedere și mai fascinant decât chipurile noastre împlinite.

7 februarie 2016

Noapte albă cu note grave

Sau poate mai bine zis nopți albe, nu doar noapte albă. S-au strâns suficiente încât să simt efectiv oboseala pe umeri de parcă aș căra oboseala lumii, nu doar pe a mea. Prea multe nopți albe cu gânduri colorate devenite ușor ușor în culori reci, cenușii, ne mai fiind foarte mult până se vor transforma în negru. Dar, în ciuda oboselii și a gândurilor, ochii mei lucesc cu optimism că vor ajunge să adoarmă și să-și găsească odihnă înaintea acestei transformări...

Încă o noapte albă... poate că am menirea unui scriitor, să revărs de inspirație și să umplu file albe. Toate par a fi în favoarea mea, timpul, noaptea, gândurile, strângerea de inimă, întrebările și lumina veiozei care pătrunde în întunericul camerei, toate ar fi prielnice. Poate că ce-mi lipsește este alcoolul care îi forța pe unii să scrie în neștire, să umple pagini și să fie proclamați genii, dar sincer, nu mi l-aș dori, nu se potrivește peisajului meu.

Mă agitam în patul meu, când am auzit un urlet în noapte. Semn că nu eram totuși singură. Un urlet nu de disperare, ci de chemare, o chemare dulce, dar sumbră. Sumbră pentru că era ciudat cum ființa asta, pentru a mia oară îmi simțea durerea, singurătatea și era mereu acolo când mă apăsa ceva, orice ar fi fost acel ceva.

Am deschis rapid ușa, să intre, pentru că prevedeam dintr-o dată altfel noaptea. Simțeam o nerăbdare să se așeze lângă mine. Suflet răbdător, m-a așteptat să mă așez eu înapoi în pat și să îmi găsesc poziția. Apoi, încet, ușor, dar hotărât am simțit cum își pune capul pe umărul meu. Brusc, sufletul meu a fost acoperit cu liniște, cu pace. Dulcea mea pisică, era încă o dată lângă mine. Lângă ea, mă simt oriunde acasă. Ani de zile, ochii ei verzi i-au susținut pe ai mei într-o privire puternică, de parcă nu vroia sa ma lase să mă pierd. Am împărțit același covor pufos seri la rândul, cunoscând că acolo e locul meu de meditație și de refacere. Zile în șir și le-a petrecut în poala mea atunci când știa ce ea este salvarea mea în plictisirea ce mi-o ofereau temele școlare. Am stat mai mult de 5475 de dimineți împreună, am savurat soarele dimineților de la pervaz, amuzând vecinii când vedeau două capete la geam.

Se zice că un suflet ți-e apropiat când e la bine și la greu lângă tine. La bine, dar și la rău. Aș mai adăuga că un suflet ți-e apropiat când simte cu tine, se bucură cu tine și suferă când ți-e greu. E doar o pisică, însă, de multe ori a fost singura care a stat fizic lângă mine pentru că simțea că zâmbetul meu ascundea altceva.

Așa că m-am calmat. Și am ascultat torsul ei fin, grav, ritmic. Și-a așezat coada pufoasă în palma mea ca să pot să țin ceva în mână. După tors, am realizat că nici ea nu dormea, dar se simțea bine să fie lângă mine. Am lăsat ca fiecare vibrație a trupului ei mic și cald să îmi intre în suflet și să golească mintea de orice. Nu am adormit... dar m-am liniștit. Am avut încă o noapte albă... dar cu tonuri grave, în ritmul torsului de pisică. Am avut încă o noapte albă, dar fără niciun gând, gândurile mi-au fost paralizate de liniștea oferită de o dragoste recunoscătoare a unei ființe de neînțeles.


24 ianuarie 2016

Nimeni nu are dragoste ca a noastră

Nimeni nu are dragoste ca a noastră. Stiu asta. Nimeni nu iubește, cum ne iubim noi. Poate că sunt subiectivă, și dacă e așa nu neg. Poate că asta este dragostea adevărată și mai sunt unii care o simt și o au, ca și noi.

Nimeni nu iubește și nu are dragoste ca a noastră. Îți spun, e o dragoste de care mă tem! M-am temut încă de la început, dar cu totul din alte motive. Prima oară m-am temut de o viitoare suferință, de o inimă zdrobită. Mi-a fost frică să nu mă înveți ce e dragostea. ca apoi să mi-o iei. Să nu îmi dai să gust din borcanul cu miere, să simt dulceața iubirii, să mă lași să înmoi un deget, ca nu după mult timp să mă lași cu o tânjire aprigă după dulce și să nu am de unde mă alimenta. Apoi, m-am temut de o pierdere a propriei identități. Mi-a fost frică că mă voi pierde în tine și nu mă voi mai regăsi, decât, Doamne ferește, cu sufletul împrăștiat prin lume, singură, fără tine. Că, iubindu-te pe tine, voi renunța la mine, la plăcerile și hobby-urile mele, la libertatea mea și, dintr-o independentă, voi deveni dependentă de tine.

Cu timpul am alunecat din frici în pasiune, în adrenalina de a iubi, într-o relație pe care nu mi-o puteam imagina. Am ajuns să te îndrăgesc, să te ador, să te iubesc. Am învățat că dacă ne-am unit sufletele și dragostea, nu m-am pierdut, ci m-am câștigat. Sunt o variantă îmbunătățită, cunoscătoare și deținătoare de mai multe stări de fericire, de afecțiune, știind nu doar să dăruiesc, ci să și primesc. Și, vai! Cât de greu a fost să accept că trebuie să mă las iubită! Nu, nu m-am pierdut, am aceeași libertate, pe care însă nu mi-o mai doresc, am aceleași plăceri, dar pe care le împart cu tine, iar hobby-urile mele sunt inspirate de tine! Mă dau toată ție, căci doar în tine mă regăsesc și mă descopăr!

Acum, motivul de teamă era greutatea cuvintelor spuse. Fiecare cuvânt frumos, afectuos, lovește greu în mine. Pentru că mă fac să mă responsabilizez. Să mă ridic la nivelul lor, al tău. Nu, nimeni nu are o dragoste ca a noastră. Nu știi, nu, nu știi cât de greu atârnă când îmi spui că mă iubești. Chiar dacă o spui oarecum în joacă. Știu că adevărul din spatele cuvintelor e că ai da totul pentru mine. Te iubesc, e ca o sentință la dragoste, ca un scut de apărare împotriva lumii, ca o siguranță în viitor, ca o stâncă de neclătinat și asta mă face să mă tem, teama ai transformată în responsabilitate și respect. Atârnă cerul și întreaga lume se odihnește pe umerii mei când îmi spui ce simți. Mă copleșesc sentimentele tale și mă opresc. Mă opresc să te privesc ca pentru prima oară, curioasă. Mă opresc din joaca mea. Mă opresc din tot ca să îmi revin. Și ca mai apoi, să pot da, până la ultima suflare, tot ce port în inimă pentru tine.

Nimeni nu are o dragoste ca a noastră, pentru că atunci când mă uit în ochii tăi văd realitatea sentimentelor tale, văd valuri de căldură și de afecțiune pe care le porți în suflet pentru mine, dar văd și puterea și determinarea pe care o ai. Mă uit în ochii tăi și tai, dar eu știu ce mi-ai spune dacă ai vorbi. Privirea ta îmi vorbește. Privirea ta îmi răspunde atunci când ochii mei te întreabă. Inima mea se simte bine, la adăpost și în același timp zburdalnică, la tine în piept.

Nu, nimeni nu cred că are o dragoste ca a noastră, pentru că noi încă ne zdrobim cu realitatea, ne înfiebântăm cu cuvinte puternice, ne înlănțuim cu îmbrățișări și ne pecetluim cu un sărut. Ne regăsim doar când lumea noastră este întreagă, adică când suntem împreună. Mână pe mână, inimă în inimă, contopindu-ne sufletule într-un singur, mai mare, mai frumos, mai curat. Cu capul pe pieptul tău, într-o îmbrățișare eternă. Atunci știu că eu sunt lumea ta. Și că lumea mea nu exista, doar lumea noastră.

Poate că sunt subiectivă, dar nimeni nu are o iubire ca a noastră.