Era cald afară, mirosea a primăvară. Mă simțeam ușoară, eram entuziasmată. Eram îmbrăcată colorat, semn că eram pregătită să întâmpin căldură. Ca un copil scos din casă, am traversat strada în pas săltat, m-am oprit în fața porții și l-am strigat. Stătea pe o bancă, la soare, cu ochii închiși. Era liniștit, se citea liniștea pe chipul său.
A deschis doar un ochi și a întors capul ușor spre mine. A zâmbit. Am zâmbi și eu. Era molipsitor zâmbetul lui. Inocent și totuși atât de șmecheresc. Mă umplea de energie și mă topea în același timp. Nu s-a grăbit să vină să-mi deschidă, se vedea că îi face plăcere să mă privească printre zăbrelele gardului.
Haide să îmi deschizi, i-am zis nerăbdătoare.
De ce? De aici mă bucur să te văd sub razele soarelui... strălucești iubito!
Da, dar nu îmi poți vedea botinele, sunt atât de frumoase, îmi stau atât de bine în picioare, zici că pentru mine au fost făcute!
S-a ridicat, s-a oprit puțin parcă să mă scaneze și apoi a deschis poarta. În momentul în care l-am văzut în pragul porții, ciufulit și cu cămașa scoasă din pantaloni, am uitat să respir. Am realizat cât mi-e de drag. Cât îi ador chipul, cât îl iubesc. Cât de dor mi-a fost de el primăvara.
Nu am zis nimic, am pășit cuminte spre el și am căzut într-o îmbrățișare strânsă. Moment în care am crezut că mă pierd în eternitate. Și nu mi-ar fi părut rău. Trupurile noastre să fi fost niște statui pe lângă care trec oamenii, și care e privită, măcar fugitiv și de cei grăbiți. Așa cum eram, eram superbi. Doi tineri care se iubesc, sărutați de lumina soarelui. Brațele lui puternice în jurul ei, ea cu o mână pe umărul lui, cu cealaltă jucându-se prin părul lui. Vântul îi flutura ușor fusta și buclele părului. Ea cu capul ridicat, el aplecat, ea deși pe tocuri, puțin pe vârfuri, el drept, însă privind-o direct în ochi. Și în suflet. Cercetându-i fiecare colț. Amândoi zâmbind.
Apoi m-a chemat înăuntru. Am intrat ușor în casă, cu o oarecare sfială, de parcă călcam pământ sfânt. Să nu deranjez cu impulsivitatea mea nimic, să las lucrurile intacte, așa cum și le aranjase. Dar am simțit cum în camerele proaspăt aerisite am invadat cu parfumul meu Lolita. Apoi nu m-am putut abține și am ridicat rama cu poza noastră, vroiam să ne admir. Ca pe un cuplu pe care îi venerezi și spre a cărui relație tinzi.
Apoi, pentru prima oară l-am urmat în biroul său, chiar dacă nu mă invitase. Mă mânca o curiozitate a lucrurilor de acolo. Fără să îl întreb, am intrat și am început să studiez fiecare obiect. Nu a zis nimic. La început, m-a urmărit cu privirea, studiindu-mi fiecare reacție și expresie. Apoi, și-a făcut de lucru cu niște foi, probabil ca să nu mă simt stingherită că sunt sub observația lui. Au trecut minute, în care nu ne-am vorbit, nu ne-am privit. Eu eram un copil lăsat să se joace în liniște, eram prea ocupată să invadez lumea încât să port o conversație. Mă fascina să știu că aici sunt lucrurile lui și că aici își petrecea majoritatea timpului.
M-am oprit întreruptă de o muzică pe fundal. Am întors brusc capul, deranjată din activitatea mea. Am întors capul, și am încremenit la peisajul ce-mi era oferit. Cânta la chitară. Absorbit de ea și de muzică, puțin încruntat și cu ochii închiși, era cel mai frumos om pe care mi-a fost dat să văd pe pământ. Îmi părea ireal, era prima oară când cânta în fața mea. De fapt, îmi părea că nu l-am cunoscut cu adevărat... Cine era bărbatul acesta cu chip angelic, cine era acest om absorbit de chitară și în același timp, cine era omul acesta care a evadat în muzică?! Nu mai eram în stare de nimic, nu mai puteam să îmi controlez corpul. M-am așezat moale pe fotoliu și l-am ascultat. Era o clipă atât de frumoasă încât nu puteam să respir. Mă durea inima. Efectiv eram inundată de o durere, o durere așa de mare încât mă simțeam paralizată, incapabilă să zic ceva, să exclam de uimire sau să fac vreun gest. Era atât de plăcut, încât, dacă aș fi avut puterea, aș fi mers să îl opresc cu o sărutare. Să îi mulțumesc că este al meu și că este un bărbat atât de minunat. Să îi mulțumesc că și-a dezbrăcat tot sufletul în fața mea, arătându-și sensibilitatea.
Un fior rece mi-a traversat tot trupul. Apoi a deschis ochii și m-a privit. Ghicindu-mi starea, a lăsat chitara jos și a întins mâna spre mine. M-a tras în poala lui și mi-a sărutat părul. Apoi fruntea. Apoi gura.
Mi-a trecut iarăși prin minte că am fi o statuie impresionantă. Dar nu mi-a mai surâs. Nu aș mai fi vrut să-mi petrec o eternitate în brațele lui, ci mi-aș fi dorit să îl descopăr mereu ca în momentul acela. Să mă minunez de N ori de câte e capabil și să adaug mereu alte și alte motive pentru care să îl iubesc. Să îl aud cântând. Să mă las sărutată de el. Să mă simt a lui. Să am libertatea să îl aleg pe el zilnic. Să îl aud când îmi zice că mă iubește. Să traversez strada în pas săltat și să îi zâmbesc de la distanță. Să îl țin de mână atunci când unul din noi conduce. Să îmi așez capul pe umărul lui. Să simt că explodez de atâta fericire...
Nu, nicio eternitate, nu ar echivala cu astfel de momente. Nici faima vreunei statui nu ar putea să ne mulțumească mai mult decât realitatea noastră. Nici marmura statuii nu ar valora mai mult decât secundele trăite atât de intens în noi... Nu, nimic, nimic, nu ar fi mai frumos, mai plăcut la vedere și mai fascinant decât chipurile noastre împlinite.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu