27 mai 2014

Dialog

-Ti-a fost usor sa ma privesti in ochi si sa ma lasi sa plec? Ti-a fost usor sa imi spui ca asta e decizia cea mai buna? Ce-ti spunea inima, sa ma lasi? Ti-a fost usor sa ma privesti in ochi?

-Ti-a fost usor sa te uiti in ochii mei verzi si sa accepti ce-am avut sa spun? Ti-a fost usor sa zambesti in timp ce incercam sa iti explic decizia mea? Ti-a fost usor sa nu iti muti privirea de la mine, de parca vroiai sa ma tintuiesti sa iesi invingatoare?

-A fost usor sa ajungi la decizia aceea?

-A fost usor ca imediat dupa sa te urci in masina si sa pleci?

-A fost usor sa ma privesti plecand?

-Ti-a fost usor sa-ti indrepti privirea sper altceva, spre viitor?

-Ti-a fost usor sa ma vezi privind in alta directie? Ti-a fost usor cand nu te-am mai privit, cand nu ti-am mai zambit tie? Spune... ti-a fost mai usor sa crezi ca zambind si privindu-te neincetat mi-era usor? Ca nu simteam cerul cum ma preseaza si ma sufoc, ca imi iei aerul? Ti-a fost mai usor sa crezi ca sunt bine, ca nu imi pasa doar pentru ca oricum plecam?

-Te intreb, iar: ti-a fost usor sa pleci? Sa nu privesti in urma? Ti-a fost usor sa ignori lacrimile pe care mi le abtineam? Ti-a fost usor sa crezi ca mi-era usor, ca-mi doream sa nu ma prabusesc, nu in fata ta?

-Ti-a fost mai usor fara mine? Fara capriciile mele? Fara haosul pe care ti-l cream?

-Ti-a fost usor sa nu te mai sufoc cu imbratisarile mele? Sa nu te mai trezesc cu un sarut?

-Dar tie... Ti-a fost usor sa te trezesti fara mirosul meu si al cafelei? Fara parul meu pe perna ta? Fara mangaierile mele pe obraz, fara mana mea in parul tau?
Ti-a fost mai usor sa-ti duci existenta pana acum fara mine?

14 mai 2014

În regăsirea eului pierdut.

Nu te speria. Nu te speria, încă nu mă cunoști, dar o să îți dai seama cine sunt dacă vei rămâne prin apropiere. Nu te speria că plec. E doar pentru o perioadă. Plec ca să mă regăsesc, să mă încarc. E aceea perioadă a anului. Anul acesta este mai devreme decât în alți ani pentru că s-au produs mai multe schimbări. Am schimbat orașul, jobul, am schimbat cărarea părului, am schimbat și brandul preferat de haine, am schimbat și tipul de pantofi și manichiurista.

E normal să fug. Pentru mine sau mai bine zis, la mine, e normal să fug. Să plec. Că nu fug. Nu rup pământul. În cel mai rău caz iau un taxi la întâmplare și îi zic să mă ducă unde crede el de cuviință, dar să nu depășească taxa de 15 lei, nu sunt dispusă să dau taximetristului mai mult. De acolo fac autostopul și ajung spre niciunde. Așadar, nu fug, doar plec. Și într-un final mă întorc. De cele mai multe ori cu pielea măslinie, mai grasă cu 4-5 kg, mai boemă, cu părul dezordonat, lăsat natural, ondulat. Mereu radiantă, zâmbitoare, plină de energie, jucăușă, gata să intru în rolul lui David și să înfrunt orice Goliat.

Nu am un loc al meu în care mă retrag, mereu e altul. Fie undeva la țară, într-un sat uitat de lume, fie la mare, fie într-un oraș total necunoscut, fie într-o cafenea aglomerată. Depinde și cât timp am la dispoziție pentru a mă regăsi.

Anul trecut m-am regăsit în tine. M-am regăsit întâlnindu-te pe tine. Și a fost simplu, descoperindu-te pe tine vedeam cum sunt eu, uneori eram opusul tău, alteori eram oglinda ta. M-am regăsit în plăcerile tale, în faptele tale, în visele tale, m-am regăsit în gândurile tale... Da, recunosc. A fost un șoc când m-am regăsit în inima ta.
Acum plec să mă regăsesc din negura care mă înconjoară. Totul este obscur. Nu știu exact ce îmi doresc, ce vreau. De fapt știu, dar tot amân. Știu unde trebuie să mă îndrept, dar momentan sunt amorțită. Obosită, stresată, plictisită. Vreau să mă reculeg aventurându-mă undeva. Vreau să schimb fie și pentru câteva zile decorul.

Mă bântuie dorul de mare. Mă bântuie și în vise, nu îmi dă pace. Așa că o să îi dau eu curs. O să mă duc la mare. Am nevoie să simt nisipul fierbinte, să îmi afund tălpile în nisip și să mă murdăresc de un praf alb. Vreau să îmi desprind părul și să-l las în bătaia brizei și a soarelui. Vreau să ajung pe plajă și să-mi las perechea de stiletto în apă, să îmi scot sacoul și să mă așez pe el, să-mi tai scurt pantalonii, să rămân în maieul lărguț de mătase. Vreau să mă calmez, să ascult marea cu valurile ei, să îmi cânte și să mă încânte, să simt miros de sare, să mă topesc sub mângâierile soarelui și să mă opresc. Să îmi opresc gândurile, agitația ce mă reprezintă. Să închid ochii și să aud marea. Și propriile bătăi de inimă.

Cumva rezonez cu marea, chiar dacă sunt născută în oraș montan. La fel de capricioasă, imprevizibilă, irascibilă, ca brusc să mă calmez, să zâmbesc, să mângăi, să liniștesc. Poate că determinarea, încăpățânarea și orgoliul este influența montană.

De fapt, știi ce? Renunță la geaca asta enervantă și hai cu mine. Dacă crezi și vrei , împachetează-și câteva lucruri, nu știu cât vom sta.  Plecăm împreună. Dacă nu ne reculegem evadând, măcar ne avem unul pe altul. Mă voi refugia în tine. Liniștea va fi mai plăcută când ne va cuprinde pe amândoi, iar dacă vom ști să supraviețuim în tăcere, înseamnă că vom supraviețui iubirii noastre care ne consumă.

Deja ne și imaginez. Dimineți lungi cu aromă de cafea, părul tău decolorat de soare, tălpile tale lângă ale mele, brațele tale în jurul meu, ochii noștri privind apusul sau răsăritul. Tu încercând să îmi prinzi părul. Eu stropindu-te cu apa rece a mării. Tu fugărind-mă. Citind pe plajă. Bând o limonadă. Murdari de înghețată pe tricourile deschise la culoare. Măslinii amândoi. Tăcuți. Apoi râzând. Eu în haine colorate. Tu cu ochelarii tăi magnifici de soare. Eu construind castele în nisip. Tu dărâmandu-le. Eu înotând. Noi seara târziu pe terasele de pe plajă. Muzică, glasuri necunoscute, agitație. Valurile mării. Briza. Mirosul.







Imposibil să nu găsesc eul pierdut.








Important e ce fac cu mine regăsită.










Sursa foto: Pinterest