28 iulie 2011

Hrană pentru suflet.


Stă pe canapea şi mă priveşte de parcă tocmai îl trăznise fulgerul. Dar sunt hotărâtă. Sunt hotărâtă să merg mai departe, să trec şi peste asta, să-l las în urmă. Am făcut-o mereu şi mereu. Iar acum, aveam să o fac din nou.
Mă priveşte fix, nevenindu-i să creadă. Se citeşte disperarea pe faţa lui, parcă implora divinitatea să fie doar un vis urât, sau poate vreo replică dintr-o piesă de teatru pe care o jucam… Se uită la mine, şi ştiu că îmi urmăreşte fiecare gest, aşteptând  să izbucnesc în râs şi să-i spun: “Bleguţule, chiar credeai c-o să te părăsesc?” Şi totuşi eu nu reacţionez, ci stau ca o statuie în faţa sa. Şi într-adevăr sunt o statuie: nemiscată de amintirea timpului petrecut împreună, de amintirea clipelor dulci ce le-am trăit, nemiscată de durerea ce se vede pe chipul lui că am pricinuit-o. Sunt atât de rece si fără inimă!
Ne-am cunoscut  în iarnă, la sfârşitul unui spectacol glorios pentru mine. Mi-a ieşit înainte ca un premiu pentru că fusesem eroina serii, cea aplaudată de sute de persoane venite de peste tot să vadă ce pot actorii braşoveni. Eram atât de fericită şi mulţumită de succesul meu, că am invitat primul necunoscut la o cafea. Necunoscutul cu care aveam să împartasesc câteva luni din viaţă.
Ne-am întalnit un timp la “o cafea”, apoi am început să petrecem cât mai mult timp împreună, seri lungi în oraş, petreceri cât mai multe, plimbări ţinându-ne de mână, convorbiri telefonice cât mai dese şi cât mai lungi.
Venise să mă ia de la repetiţii într-o noapte. De obicei repetiţiile noastre aveau o ora de început, dar nu şi de sfarşit. Cred că era trecut de 12, iar el mă aştepta cuminte în faţa teatrului. Când m-a văzut s-a luminat la faţă, de parcă tocmai răsărise soarele, şi mi-a zâmbit. Doamne ce zâmbet fermecător avea! Pur şi simplu mă facea să-mi ţin respiraţia câteva secunde şi să uit de tot. Atunci, l-am luat de mână şi, tăcuţi, am mers până la apartamentul meu. L-am privit intens un minut, apoi l-am sărutat înfometată şi i-am spus: “Nu te îndrăgosti de mine! Nu-mi iubesc decât pisica!” A început să râdă, dar a sfârşit prin a mă iubi!
Ce-i ciudat e că-mi plăcea să mă iubească. Adevarul este că puţinor bărbaţi le îngăduisem aceasta, pe restul îi prigonisem din calea mea. Clar, erau piedici pentru carieră. Dragoste?! O relaţie?!...Hmm. Dar cu el era altfel. Mă hrăneam cu iubirea lui. Când eram obosită, era acolo ca să mă ajute să merg mai departe, iar dacă se întâmpla să mai alunec şi să cad…era gata să mă prindă. Mereu. Era de ajuns să respir vapori de iubire ca să pot înfrunta lumea.
        Nu neg! Timpul petrecut împreună a fost uimitor. Era singurul bărbat a cărui dragoste nu mă sufoca. Ştia să-mi dea libertatea de care aveam nevoie. Mă iubea şi totuşi mă lăsa să plec de fiecare dată, fără să mă împiedice vreo clipă; mă lăsa să plec, să îmbrăţişez alte braţe, să privesc alţi ochi, căci ştia că numai aşa mă voi reîntoarce. Ştia că trăiesc ca să joc teatru, ştia că viaţa mea e un rol permanent din care nu mă va putea scoate, ştia că eram într-o luptă a ambiţiei pentru carieră… ştia că nu mă zbat pentru iubire, căci iubirea este trecătoare. Îi era teamă că va veni ziua în care îl voi alunga din inimă, din viaţă mea…Că-l voi respinge şi că nu va mai fi suficient pentru mine. Şi totuşi, n-a încetat să mă iubească.
Nu zic că n-or să-mi lipsească dimineţile târzii, când în aer plutea un miros de cafea, iar el vorbea într-una. Sau serile ploioase când stăteam în mansarda lui privind pe geam, şi ascultându-l cum cântă… sau prezenţa lui la fiecare spectacol de-al meu, aplaudându-mă cu lacrimi în ochi, de parcă ar fi fost pentru prima oară când vedea piesa sau pe mine. Îmi va fi dor de şoaptele lui de iubire, de strigătele lui pe Replublicii, spunându-le trecătorilor ce fiinţă minunată sunt. Păcat doar că se însela. Nu sunt o fiinţă minunată. Oricât de mult mi-aş dori, nu sunt. Şi nici n-am să pot.
Mă făcea să zâmbesc când îl vedeam cât de neîndemânatic era. Mă făcea să plâng când seara târziu se apuca să cânte la chitară; îmi mângâia sufletul cu melodii divine, iar vocea lui domoală mă făcea să tac şi să-l ascult. Şi adormeam pe muzica lui, şi adormeam cu glasul lui pe fundal, făcându-mi somnul linistit. Îmi plăcea cum mă privea; stătea pe pervaz, cu spatele la lume, şi mă privea. Mă privea cum îmi repetam rolul, mă privea când îmi răsfăţam pisica, când stateam minute în şir adorând-o.  Mă privea mereu…
L-aş fi putut iubi. Oh, da, aş fi putut. Dar, dacă lăsam pe cineva în viaţa mea, era una, pe când să las pe cine înăuntru, în inimă, era mai greu. Dar, l-aş fi putut iubi…
Îl aud cum suspină deznădăjduit şi îi spun: “Iubitule. Iubitule, ascultă! Vin momente când viaţa cere o schimbare. O tranziţie. Ca anotimpurile. Primăvara petrecută amândoi a fost minunată, dar vara s-a terminat de mult, şi ne-am ratat toamna! Iar acum, dintr-o dată e frig, atât de frig că totul îngheaţă! Dragostea noastră a adormit, şi zăpada a luat-o prin surprindere. Iar dacă vei adormi în zăpada…nu vei simţi moartea venind. Dragule…rămâi cu bine..”
Lăsându-l sfâşiat de durere şi nedumerit, mi-am luat haina şi am plecat. Nu mai aveam ce să-i spun, şi cuvintele nu l-ar fi mângâiat. Era de prisos. Ştiam că i-am pricinuit o rană fără leac, că va rămâne marcat pe viaţă. Ştiam că va rămâne un martir al dragostei. Nu va mai iubi pe nimeni aşa cum m-a iubit pe mine,  n-ar mai putea. L-am lăsat secătuit de dragoste. Am închis încet ușa, fără să mai privesc în urmă. Şi de ce aş fi făcut-o? La urma urmei nu era prima oară: trăiam hrănindu-mă cu dragoste.