17 mai 2013

Lirism din recunoștință


Simt nevoia să încep dimineața cu mulțumire! Simt nevoia să-mi arăt recunoștința pentru ceva special din viața mea! Să-mi arăt recunoștința și dragostea! Nu știu exact cui să-i mulțumesc, mamei că a fost de acord, tatălui că mi-a adus-o, colegei lui că s-a oferit să mi-o dea... Tocmai de aceea mulțumirile mele se vor adresa lui Dumnezeu, pentru că El e cel care mi-a dat tot ce am, fiecare lucru și fiecare persoană este în viața mea (sau nu) din cauză că El a îngăduit!

Azi, Doamne, îți mulțumesc pentru un lucru mărunt în ochii oamenilor, dar măreț în sine (zic eu) și tare important pentru mine! Îți mulțumesc pentru că pe lângă familia minunată, prietenii frumoși și dragi, pe lângă lucrurile de care nu duc lipsă, tu mi-ai mai dat o binecuvântare! Una pufoasă!

Mulțumesc pentru ea, pentru pisică! Mi-e atât de dragă și de fiecare dată când toarce, toarce inima în mine. E singura care știe să se apropie de mine în vremuri de supărare. Nu zice nimic, nu mă întreabă ce s-a întâmplat, cu ce mă poate ajuta, nu trage de mine... Ea știe că vreau să fiu singură, dar nu chiar singură. Așa că se uită la mine câteva minute de unde de pe pat sau de pe covor, cu acea privire ai ei care parcă mă pătrunde, parcă mă înțelege, și apoi vine calmă, ca să-mi arate că totul va fi bine, și se așează lângă mine, în așa fel încât să simt că ea e acolo. Ea e acolo.

Diminețile sunt tare frumoase, eu stau și îmi beau cafeaua, eventual mai iau o carte și citesc, iar ea vine să ia porția de dragoste. Vine agitată și nu-și capătă liniștea decât în brațele mele, miaună de fericire, nu știe cum să toarcă mai mult, mai tare, se alintă și mă alintă. Adoarme pe pieptul sau pe umărul meu. Apoi îmi linge palma sau dacă îi întind, obrazul. E o senzație pe care nu aș putea să o explic. Agitația ei ma agită și pe mine, dar în același timp mă calmează. Mă încălzește. Mă umple de energie, de bucurie. Ochii ei verzi, mari, cumva înfricoșători îmi aduc liniștea.

Când stau să mă gândesc la trecutul meu, ea e mereu acolo. Momente plăcute sau momente triste, ea a fost martoră. A fost acolo. Ea face parte din tot.Țin minte când eram doar o copilă și veneam de la școală, iar ea mă aștepta cuminte în hol, știa cu 10 minute când trebuie să apar, anunțându-i pe restul din casă. Ea a fost acolo când am împărțit săruturi și îmbrățișări sau când m-am închis în cameră, îndurerată. A cunoscut momentele când am pierdut oameni dragi sau când am cunoscut oamenei noi. Cumva, în mod straniu, ea îmi știa gândurile înainte de culcare.

Când sunt la birou și mă pierd în studiu, ea e cea care mă îndeamnă la pauză. Se freacă de picioarele mele și îmi sare în poală, sau dacă sunt pierdută rău și nu o simt, aud, văd, sare direct pe birou. După atâta timp, încă mă mai surprinde și nu m-am obișnuit cu dragostea ei, cu felul ei de a fi. Mereu sunt încântată și plăcut surprinsă. Ne iubim vreo 2 minute, apoi mă lasă în pace. Fie adoarme pe vreo carte de pe birou, fie pe picioare.

Ne uităm la filme împreună. Se așează lângă mine, se întinde, se mâțâie, se răsfață, apoi rămâne într-un somn iepurește lipită de mine. Câteodată, întinde câte o labă pe mine, pe mâna mea. Când sunt singură acasă, ea stă lângă mine când mănânc, știind că nu-mi cade bine pentru că n-am cu cine mânca. Dacă am iaurt, mă așteaptă neastâmpărată să-l termin, ca să-i dau și ei să lingă. Adoră înghețata ca și mine. Moare după chips-uri. Miuană puternic când aude cutia de pateu că e desfăcută. Se agită tare ca un Pepsi, ar sări ca un câine dacă ar putea, când mă vede cu cașcaval țiplă, e în stare să mă dea jos ca să-l ia ea. 60% din zâmbete i se datorează ei cred. Seara, adoarme cu capul pe umărul meu, cu corpul ei mic și pufos în plapumă, torcând cu nasul în urechea mea, eu trebuind să-mi bag căștile în urechi și să dau drumul la muzică ca să nu mai aud tractorul ce mă deranjează. Dar e dulce. Dragostea ce o am pentru ea și mulțumirea care mi-o oferă, mă fac să trec peste asta.

Nu aș putea să descriu relația dintre mine și ea, pentru că nu știu să o explic, încât să fie înțeleasă. E specială. Ne înțelegem din priviri și parcă știe ce vorbesc. Numai iubitorii de pisici și cei care au un animăluț acasă ar putea înțelege asta.

Spunea un înțelept o vorbă, dar am adaptat-o: Cine nu are pisică acasă, să-și cumpere. Nu cred că a-ți putea regreta.


Între timp, eu mulțumesc Celui care mi-a dat-o. Unul dintre cele mai frumoase cadouri. MULȚUMESC! 

9 mai 2013

Scrisoarea pentru tine...


http://images2.fanpop.com/image/photos/13100000/Friends-friendship-13105229-1024-768.jpg
Aseară am dat tot ce-am avut în mine. Gânduri, idei, sentimente, ironii... Și tu ai fost acolo să le asculți, să le aduni pe toate și să le strângi în tine. Ai ascultat și iar ai ascultat.

Vorbeam într-una, și asta nu pentru că sunt un comunicator de meserie, ci pentru că eram...confuză, îndurerată, rănită, aveam atâtea de spus. Am spus poate tot ce n-am spus până acum nimănui, poate nici mie. Doar gândul îndrăznea să pătrundă prin acele locuri, goale și reci pentru mine, pline de durere. Iar acum mi-am făcut curaj, am intrat acolo și am dat afară. Totul!

Mi-am făcut curat în gânduri, în inimă, în suflet, am răscolit totul acolo, mi-am amestecat sentimentele cu gândurile, ideile cu dorințele, speranțele și visele  cu realitatea, iar tu ai fost lângă mine. Mi-am dat seama că după un timp îndelungat m-am deschis, mi-am deschis sufletul și mă bucur că  tu ai fost acolo să îl întâmpini. E cel mai frumos să vezi cu anii trec, drumurile și alegerile în viață ne îndepărtează, însă sufletele noastre sunt tot mai apropiate. Ne știm fiecare bucurie, fiecare durere, fiecare teamă, fiecare neîmplinire sau dorință, ne știm plăcerile și aspirațiile, ne știm interiorul.

E suficient să mă uit la tine și să știu ce gândești, e suficient să îmi asculți un comentariu sec și să știi unde bat. E suficient să arunc o privire și să știi unde vreau să mă îndrept.

Suntem două persoane diferite, dar care se competează. Eu  sunt o persoană impulsivă și zvăpăiată, tu calmă și calculată. Cu un strop de nebunie, care iese din când în când. Împreună creăm un contrast, însă ce contrast! Tu cu părul roșcat și ochii verzi, eu- șatenă cu ochi căprui. Tu- fotograf, eu- model. Tu dog lover, eu cat lover. Tu cu muzica, eu cu teatrul. Tu cu istoria, eu cu geografia. Tu cu engleza, eu cu latina. Doar râsetele zălăgioase ni se contopesc în mijlocul mulțimii și poate, chiar de multe ori, gândurile. Avem vieți tinere și ne bucurăm de fiecare secundă pe care timpul acesta scurt ni-l oferă.

Aseară, după cum am zis, mi-ai întâmpinat sufletul deschizându-l pe al tău. Acceptând tot ce era în mine, în tine. La sfârșit, mi-ai uns inima cu o îmbrațișare și mi-ai dat ceva. Ceva ce o să fie mereu cu mine, oriunde viața mă va duce. Promit! O carte. Mi-ai zis că ai văzut-o în librărie și ai citit o propoziție și ai știut că e pentru mine.

Exaltată, am deschis cartea la întâmplare ca să mă hrănesc: „Și marile iubiri trebuie îndurate” (Karen Karbo, Coco Chanel un mit). Am s-o îndur atunci! Am să îndur orice iubire! M-am agățat de gâtul tău și te-am sărutat pe obraz! Picioarele o luau la fugă de fericire, inima tresălta, iar zâmbetul îmi explodase pe față! Pentru asta îți mulțumesc!

Am știut din prima clipă că nu e o carte oarecare, pentru că e aleasă de tine. Ce nu știam eu aseară, e că-mi era menită. și asta nu doar pentru că se vorbea despre frumusețe, stil sau  feminitate, lucruri care mă interesează ca pe oricare altă femeie și nu pentru că ador să citesc cărți bune, despre vieți interesante sau despre oameni care au schimbat ceva în această lume. Azi am înțeles mai bine. Am deschis cartea, iar dedicația autoarei m-a înmărmurit. Glasul tău îmi răsuna în cap citindu-mi ce scrisese mâna autoarei:

„Pentru Dana
Acolo unde stă ea, e șic [...]”

Ce scria mai jos, nu mai conta...


Mulțumesc mult, scumpă prietenă! Mulțumesc Andra!


6 mai 2013

Odihnă. Interioară.



Sursa: https://encrypted-tbn1.gstatic.com/images?q=tbn:ANd9GcQqqDha9vt4pIxtpWQWxvaGe0ELprRN7puDRv1SS0YSwDcLj9qg
Sunt momente când se adună oboseala în tine și te simți umbrit cu toate că stai în soare. Și simți că te deranjează și te extenuează orice, oricine și că vrei liniște. Nu ți-e suficient somnul din timpul nopții, nu te mai relaxează camera ta, nu te ajută nici măcar băile lungi din serile frumoase de vară. Muzica este fundalul sonor cu care te-ai obișnuit, plimbările sunt aceleași, simți dorința de ceva nou. 

Câteodată simți nevoia să evadezi din lume, nu doar din oraș, să iei o traistă drăguță și să pleci singur. Să fi tu cu căștile și o pereche de teniși colorați. Ești sătul de pantofii de oraș, care te strâng. Îți mai fac și rană și te fac să simți o durere și oboseală toată noaptea. Ești sătul și de hainele scumpe pe care te chinui să le cumperi tot anul, de gențile care-ți obosesc umerii, ești sătul de autobuzele pline, mirositoare, ești sătul să conduci printr-un trafic infernal, ești sătul de societate...

Sursa: http:http://www.egirl.ro/images/articles/3303/singuratate.jpg
Ai nevoie să fii singur. Să te aduni. Ai nevoie să mergi undeva unde lumea să nu te cunoască, eventual să nu vorbească limba ta. Tu să nu-i înțelegi, să nu știi dacă te critică sau te apreciază, și nici să nu-ți pese. Ai nevoie de nepăsare. Pentru că prea mult acasă, lângă ai tăi îți pasă și te strofoci să faci altora pe plac. Te conformezi societății, respecți regulile și principiile familiei, te supui autorităților, te înclini dragostei, partenerului, te sacrifici, uitând că de fapt sacrifici persoana ta, o împuținezi, te știrbești singur, te vinzi sau mai degrabă te dai voluntar, asta în numele și sub umbrela altruismului și al iubirii.

Te hrănește cu speranțe, cu visuri, cu promisiuni, toate dovedindu-se dezamăgitoare. Te dezamăgește un președinte, dar mergi înainte spunând că nu contează, te afectează, dar nu atât de tare, apoi vezi că un prieten apropiat nu a ținut cont de tine când a luat o anumită decizie, deși nu îți închipuiai că poți fi uitat. Te superi, te simți trădat oarecum, ceva te deranjează, dacă ai puterea îi spui, dacă nu, timpul le va rezolva și vei trece peste. Nu după mult timp, primești dezamăgiri de la cei din familie, de la persoana iubită, de la copii. Astea dor cel mai tare și parcă ceva se rupe în tine, o dată cu intrarea suferinței în suflet. Te rupi. Te rupi pentru că doar tu știi cât ai dăruit, la ce ai renunțat, cât ai investit material și sentimental în acea persoană, câte promisiuni ți-a făcut, cu câte vise te-ai îmbătat... Te-ai consumat conștient, te-ai obosit sufletește, iar acum durerea îți ia fărâma de putere pe care o mai aveai.

Te consumi în mod voluntar și uiți să ai grijă de tine. Cu siguranță sunt persoane, chiar și dintre cele care te dezamăgesc, care au grijă cumva de tine, te ajută, te iubesc și probabil că și ele se extenuează pentru tine, pentru alții. De aceea, poate că uneori e bine să ne gândim fiecare la propria persoană și să ne permitem din când în când luxul de a fi singuri. Avem nevoie de puțină distanțare de către dragii noștri, pentru a reveni odihniți și cu forțe noi. Altruismul are nevoie de puțin egoism. Dragostea are nevoie de două euri care din când în când să vină reîmprospătați, ca apoi să iubească mai pasional, să se dăruiască mai mult, să accepte mai mult, mai ușor, să reziste mai mult.

Ai nevoie de locuri noi, de peisaje noi, de oameni noi, de străini, ai nevoie de acea „renunțare la societate”, cu tot ce înseamnă ea zi de zi pentru noi, ca să poți să revii cu o nouă putere de a zâmbi unui șef inapt sau arogant, aspru, unor colegi sfidători, pragmatici, unor vecini gălăgioși. Ai nevoie de teniși, de sandale, de șlapi, pentru a te simți iar confortabil în platforme. Ai nevoie să porți un timp maieu ca să poți suporta restul anului un sacou cambrat sau o cravată. Ai nevoie de libertate ca să poți suporta viața. Ai nevoie de sălbăticie ca să te regăsești în societate.

De câteva ori pe an, ai nevoie nu doar să ieși din rutină, ai nevoie de mai mult. Mai mult decât faci în fiecare zi sau, după caz, mai puțin. Important e să te odihnește sufletește.
Sursa: http://4.bp.blogspot.com/_T28FMBd5yWo/TMSMi-L-pBI/AAAAAAAAD70/n7ZhdOIzdhw/s1600/singuratate2.jpg