Fiecare vară cu povestea ei, fiecare tren cu a lui...

Eram obosit după  două nopți nedormite și abia așteptam să ajung în tren și să dorm până la destinație. Lucrasem în ultimul timp mult și aveam nevoie de odihnă, de câteva zile libere. Așa că am așteptat să mi se termine tura, mi-am luat hanoracul și ghiozdanul din vestiar și am luat trenul către Mangalia. Iubeam marea, iubeam căldura. Iubeam oamenii de pe plajă pentru că erau dintre cei mai diverși.

Urcasem în tren, îmi găsisem compartimentul și mă uitam la locul de la fereastră. 72. Am verificat biletul încă o dată. Locul 72. Locul 72 era ocupat. Nu-mi plăcea alt loc decât cel de la geam, cerusem special un loc la geam. Persoana care stătea pe locul meu dormea. Era învelită cu o geacă, iar fața îi era acoperită cu o eșarfă. Nu-i vedeam nimic, decât labele picioarelor. M-am uitat mai atent și erau picioare de femeie. Mă pregăteam s-o trezesc ca să se mute pe locul ei, dar n-am putut. N-am putut pentru că nu-mi puteam lua ochii de la picioarele ei. Erau goale. Nu era încălțată cu nimic, nu avea șosete.

M-am așezat eu pe locul ei, pe partea cealaltă, la mijloc, între un adolescent și un pensionar. Toți moțăiau. Tuturora le era frig. Și ei îi era clar frig. Își adunase picioarele la piept și pusese geaca respectivă peste, numai că nu ajungea s-o acopere toată. Brusc, îmi sărise somnul.

Ce-o fi fost în capul ei? De ce nu și-a luat niște șosete, ceva? De ce toate țin să-și cumpere haine sumare, geci până în talie, care nu le acoperă nimic? Ce o fi în capul femeilor, mai ales că știu că sunt sensibile? Ce pun în trolerele alea de cântăresc încă o dată greutatea lor?

Am încercat să mă gândesc la altceva. La prietenii din Mangalia, la mare... Dar făceam eforturi să nu-i privesc picioarele. Mă enervau și mă fascinau totodată. Erau suave și păreau catifelate. Păreau reci. Înghețate. Dintr-o dată m-a apucat și pe mine frigul. Frigul și dorința aprigă de ai lua tălpile ființei aceleia și să i le încălzesc. Empatic, îmi înghețaseră mie picioarele în Converși.

O învinovățeam că nu puteam adormi. Dacă ar fi stat ca un om normal, dacă i s-ar fi văzut fața, sau palmele, nu m-aș holba și nu mi-ar fi fost milă că a luat-o frigul. Îmi stătea pe creier asta, și nu puteam să mă las biruit de oboseală. Nu puteam sta și eu ca ceilalți pasageri.

Parcă nu aveam liniște. Mă nelinișteam eu pentru picioarele ei. Și culmea, ea părea să fie foarte liniștită în somnul ei. Stătea cam îngrămădită, dar părea calmă. Toată problema ei mi-o transferase mie.

-Biletul la control, domnule! îmi spuse controlorul din ușă.

-Nu vă supărați, ați putea să opriți aerul condiționat, vă rog? E teribil de frig! se auzi un glas dulce, dar hotărât.

Am rămas mirat să văd fața acelei ființe în sfârșit. Eram mirat și de mine că nu mă uitam tot la picioarele ei. Și eram enervat pe mine că nu-i făcusem portretul în loc să mă gândesc cum să-i încălzesc tălpile. Cum mi-aș fi putut-o închipui? Am închis repede ochii ca să mi-o imaginez de parcă n-o văzusem încă. Tânără! Da, posesoarea acelor picioare nu putea fi decât tânără. La vreo 1.55, poate 1.60. Un blond-șaten, iar ochii micuți, leneși, probabil că mi i-aș fi imaginat verzi. Poate că e de vină compasiunea ce mi-au stârnit-o picioarele ei, dar îmi părea genul de femeie pe care trebuie s-o ții lângă tine și s-o protejezi mereu.

Am deschis ochii și-am privit-o. Se uita pe geam la soarele ce încerca să răsară, la ploaia ce încerca să se oprească, la lumea ce începea să prindă viață. Nu nimerisem prea multe în descrierea ei. Picioarele ei erau înșelătoare. Aș fi zis că ochii și buzele unei femei sunt înșelătoare, nicidecum picioarele. Avea mai mult de 1.60, poate chiar 1.70, nici subțirică, nici plinuță. Rubesiană ar fi poate cuvântul. Șatenă, păr răzvrătit, ochi mari, căprui. Bineînțeles că erau căprui! Era într-adevăr tânără, însă nu părea să aibă nevoie de protecția cuiva.

I-am abandonat picioarele, și am început s-o studiez. Să mă uit la ea fără jenă, fără nicio reținere. Părea stăpână pe sine, în ciuda privirii obosite și pierdute pe care o avea. Ochii ei aveau o sclipire, dar păreau că nu lasă pe nimeni înăuntru. Se uită plictisită la mine. Căscă. Buzele ei mari, se transformară într-o guriță de pisică. Își dădu părul de câteva ori peste cap. Apoi, fără milă îl strânse într-o coadă de cal, sufocându-și buclele.

Avea gesturile leneșe, grațioase, ceea ce îi dădeau o alură mai matură, în ciuda vârstei. Părea și ea obosită, dar nu de o oboseală naturală, ci de o povară a vieții care cu siguranță o măcinase de ceva timp. Ori pentru că fusesem hipnotizat de picioarele ei, dar nu îmi puteam lua privirea de la ea, mă fascina și imaginea ei mă răscolea până în adâncurile ființei mele. Atinsese coarda curiozității și nu puteam nici măcar din politețe să mă uit pe geam sau în altă parte. Oboseala mea se risipise prin atmosferă și părea că nimeni nu mai e în compartiment.

-Spre mare și tu?

Atât de captivat de ea încât nu mi-am dat seama că vorbește cu mine. Cu toate că nici ea nu își clintise privirea de pe geam și nici nu făcuse vreun efort să-mi dea de înțeles că eu sunt receptorul întrebării.

-Când ești obosit de greutăți, de necazuri, de orele istovitoare de la muncă sau, în fine, când ești obosit de viață, marea este cea care te calmează. Mie, una, îmi ajută.

-Te încadrezi, să înțeleg?

Ca un copil îmbufnat și-a schimbat poziția corpului și m-a privit. M-a săgetat. Intenționat sau nu. Dar m-a trecut un fior. Câte puteau ascunde ochii aceia? Am judecat o ființă și mi-am făcut un scenariu după niște tălpi. Câte versiuni ale vieții ei i-aș putea crea judecând-o după privire. Nu prea puteam s-o citesc. Nu știam dacă ce vedeam în ea era tristețe, oboseală, saturație de ceva anume, duritate, sau poate o impasibilitate. Lenevie?! Mă deruta complet.

-Eu fug. Nu mă duc de oboseală. Pot să mai duc orice ar fi. Însă acum fug.

-La propriu sau la figurat?

După ce am vorbit mi s-a părut o tâmpenie. Dar am lăsat-o să vorbească.

-Tu să-mi spui! Fug la propriu sau la figurat? Cum este dacă m-am săturat să aflu tot felul de chestii despre persoane care cândva mi-au fost dragi sau poate încă îmi mai sunt, chestii care te fac să te întrebi dacă acești indivizi sunt actori atât de buni sau eu nu sunt capabilă să cunosc și să citesc persoanele? Sau de faptul că m-am săturat de durerile sufletești adăugate la cele trupești. Că nu știu pe care să le gestionez prima dată. Ce e primordial? Trupul sau sufletul? Inima sau coloana? Care slăbiciune e mai rea? Cea fizică sau călcâiul lui Ahile? Nu știu, în ce sens fug? Poate-mi spui tu... La propriu sau la figurat?  Mai ales când pe lângă astea vin momentele cruciale, care sunt gata să te răstoarne, decizii și drumuri care te pot duce departe sau nicăieri, iar eu, eu singură, trebuie să mă decid. Trebuie să dau perdeaua și draperia cu probleme și să privesc pe fereastră limpede. Să iau hotărârea potrivită, fără să mă las influențată de nimic. Și de nimeni. În tot haosul ăsta mai trebuie să și învăț. Știi....sunt studentă în ultimul an la Farmacie. Și de aici sunt așteptări din partea mea. Nu trebuie să dezamăgesc familia, neamul, nu trebuie să mă dezamăgesc pe mine...

Vorbindu-mi și curgând din ea toată apăsarea ei, cumva mă introdusese în mijlocul nebuniei și a haosului și simțeam la nivel mental fiecare cuvânt ca pe o lovitură, o durere și o invadare care mă făcuse să împietresc și să nu pot spune nimic. Mă gândeam că trebuie să fie extenuată. Probabil de aceea dormise pe tren. Probabil nici nu simțise că îi înghețaseră picioarele la câte cărase cu ea până atuncea. Poate că distanțarea trenului de orașul ei o făcuse să se distanțeze și ea de problemele sale.

Cumva îmi venea s-o iau în brațe și să-i spun că poate să-și descarce sufletul cât eu îi încălzesc tălpile. Simțeam că pot să fiu trenul ei mărfar. De fapt asta și eram. Ploua afară și ploua și în compartiment cu durerea ei lăuntrică. Se descărca în mine, un străin. Dar, pe de altă parte, știam că nu fuge, ceva din atitudinea ei, din vorbirea ei, din gesturile ei, din înfățișarea ei, ceva, nu știu exact ce, mă făcea să cred că nu fuge. Nu avea atitudinea unei lașe sau a unei fugare.

-Fug, dar mă întorc. Mă întorc tot eu, însă am nevoie de mare. Vreau să mă detașez de tot ce-am lăsat și sămă regăsesc. Știi, în toată nebunia ultimului an, am uitat de mine, m-am pierdut. Am tot primit, de la fiecare, fiecare ce a vrut să-mi dea, bune, rele, indiferență, am primit și pe orizontală și pe verticală, dar pentru a putea face față la toate trebuie să mă găsesc pe mine. Eu ce vreau? Știi? Am determinare și încăpățânarea unui munte, dar sunt și furtunoasă sau imprevizibilă ca marea. Defecte, știu. Dar, oricum ar fi ea acuma, furtunoasă sau calmă, în prezența ei o să mă regăsesc. Spală răni vechi, le arunc în marea uitării, iar soarele, căldura și picioarele mele goale în nisip sunt terapia mea. La întoarcere o să am jocul terminat. Voi ști cum se termină. Acuma sunt în dubii și am nevoie să fiu egoistă și să fug, să fiu doar eu și marea. Restul...să aștepte.

Cumva mă blestemam că nu mi-am văzut de somnul meu, că nu m-am lăsat pradă oboselii și că am fost fermecat de o vrăjitoare cu tălpi goale, care mă pedepsea cu povara ei, mult prea grea și apasătoare pentru mine, un biet om obosit de propria povară. De ce fusesem eu slab și m-am lăsat cucerit și enervat de niște glezne, de niște picioare înghețate? De ce? Cu ce greșisem de căzusem în capcana ei și iar acum ascultam cum îmi vorbea într-una ca o sirenă de pe un mal pustiu. Mă simțeam slab, neputincios, și asta mă enerva la culme, mă enerva ea, mă enervau brusc toate femeile, că simți instictiv dorința să le protejezi, să le ajuți, să fii lângă ele, să le iubești.

Iar eu aveam toate aceste dorințe, brusc, de 3 ore, pentru o femeie a cărui nume nici nu îl știam, de unde e sau unde exact se duce. Aveam niște dorințe normale, dar întâlnindu-i privearea am fost bruscat: doream să protejez o femeie ce nu avea nevoie să fie protejată, să fie ajutată, eu fiind doar un străin călător îndrăgostit sau fermecat din acest tren, nu omul care să fi putut ține pasul cu ea încât să-i fiu alături.

Odihnă. Interioară.

Sursa: https://encrypted-tbn1.gstatic.com/images?q=tbn:ANd9GcQqqDha9vt4pIxtpWQWxvaGe0ELprRN7puDRv1SS0YSwDcLj9qg

Sunt momente când se adună oboseala în tine și te simți umbrit cu toate că stai în soare. Și simți că te deranjează și te extenuează orice, oricine și că vrei liniște. Nu ți-e suficient somnul din timpul nopții, nu te mai relaxează camera ta, nu te ajută nici măcar băile lungi din serile frumoase de vară. Muzica este fundalul sonor cu care te-ai obișnuit, plimbările sunt aceleași, simți dorința de ceva nou. 

Câteodată simți nevoia să evadezi din lume, nu doar din oraș, să iei o traistă drăguță și să pleci singur. Să fi tu cu căștile și o pereche de teniși colorați. Ești sătul de pantofii de oraș, care te strâng. Îți mai fac și rană și te fac să simți o durere și oboseală toată noaptea. Ești sătul și de hainele scumpe pe care te chinui să le cumperi tot anul, de gențile care-ți obosesc umerii, ești sătul de autobuzele pline, mirositoare, ești sătul să conduci printr-un trafic infernal, ești sătul de societate...

Sursa: http:http://www.egirl.ro/images/articles/3303/singuratate.jpg

Ai nevoie să fii singur. Să te aduni. Ai nevoie să mergi undeva unde lumea să nu te cunoască, eventual să nu vorbească limba ta. Tu să nu-i înțelegi, să nu știi dacă te critică sau te apreciază, și nici să nu-ți pese. Ai nevoie de nepăsare. Pentru că prea mult acasă, lângă ai tăi îți pasă și te strofoci să faci altora pe plac. Te conformezi societății, respecți regulile și principiile familiei, te supui autorităților, te înclini dragostei, partenerului, te sacrifici, uitând că de fapt sacrifici persoana ta, o împuținezi, te știrbești singur, te vinzi sau mai degrabă te dai voluntar, asta în numele și sub umbrela altruismului și al iubirii.

Te hrănește cu speranțe, cu visuri, cu promisiuni, toate dovedindu-se dezamăgitoare. Te dezamăgește un președinte, dar mergi înainte spunând că nu contează, te afectează, dar nu atât de tare, apoi vezi că un prieten apropiat nu a ținut cont de tine când a luat o anumită decizie, deși nu îți închipuiai că poți fi uitat. Te superi, te simți trădat oarecum, ceva te deranjează, dacă ai puterea îi spui, dacă nu, timpul le va rezolva și vei trece peste. Nu după mult timp, primești dezamăgiri de la cei din familie, de la persoana iubită, de la copii. Astea dor cel mai tare și parcă ceva se rupe în tine, o dată cu intrarea suferinței în suflet. Te rupi. Te rupi pentru că doar tu știi cât ai dăruit, la ce ai renunțat, cât ai investit material și sentimental în acea persoană, câte promisiuni ți-a făcut, cu câte vise te-ai îmbătat... Te-ai consumat conștient, te-ai obosit sufletește, iar acum durerea îți ia fărâma de putere pe care o mai aveai.

Te consumi în mod voluntar și uiți să ai grijă de tine. Cu siguranță sunt persoane, chiar și dintre cele care te dezamăgesc, care au grijă cumva de tine, te ajută, te iubesc și probabil că și ele se extenuează pentru tine, pentru alții. De aceea, poate că uneori e bine să ne gândim fiecare la propria persoană și să ne permitem din când în când luxul de a fi singuri. Avem nevoie de puțină distanțare de către dragii noștri, pentru a reveni odihniți și cu forțe noi. Altruismul are nevoie de puțin egoism. Dragostea are nevoie de două euri care din când în când să vină reîmprospătați, ca apoi să iubească mai pasional, să se dăruiască mai mult, să accepte mai mult, mai ușor, să reziste mai mult.

Ai nevoie de locuri noi, de peisaje noi, de oameni noi, de străini, ai nevoie de acea „renunțare la societate”, cu tot ce înseamnă ea zi de zi pentru noi, ca să poți să revii cu o nouă putere de a zâmbi unui șef inapt sau arogant, aspru, unor colegi sfidători, pragmatici, unor vecini gălăgioși. Ai nevoie de teniși, de sandale, de șlapi, pentru a te simți iar confortabil în platforme. Ai nevoie să porți un timp maieu ca să poți suporta restul anului un sacou cambrat sau o cravată. Ai nevoie de libertate ca să poți suporta viața. Ai nevoie de sălbăticie ca să te regăsești în societate.

De câteva ori pe an, ai nevoie nu doar să ieși din rutină, ai nevoie de mai mult. Mai mult decât faci în fiecare zi sau, după caz, mai puțin. Important e să te odihnește sufletește.

Sursa: https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEjrUt_qEttuKGV9i7CdKg1qTlMkRs0irCJBX2R7UUQCArBu5b7eZ05Ncb1pwJEpHaNQYJsFMJ1jM5PJcT_6ITT6tG6goLGiDf-AvjuBcUPUCVZLw7ulmf_0ugjd08jr4IyfSAEFe-iDNd-y/s1600/singuratate2.jpg