24 iunie 2014

Iubește-mă la imperativ!

Poate că nu mă diferențiez de o alta. Poate nu mă diferențiez față de tipa pe care o vezi în fiecare dimineață travesând strada. Poate că nu mă diferențiez nici față de fosta ta. Poate că fizic sunt mult mai banală ca ea, poate chiar și sufletește. Poate că nu mă disting cu nimic față de altele, aceleași trupuri plăpânde purtătoare de tocuri, aceiași ochi curioși, aceleași glasuri domoale sau stridente, aceleași capricii...

Poate nu mă disting cu nimic fața de tipa pe care ai iubit-o înaintea mea. Sau poate cu totul. Nu contează. Un lucru îți cer. Iubește-mă! Iubește-mă altfel! Transformă-mă prin iubire și uită-te la mine cum n-ai privit-o pe ea.

Îți cer să mă iubești! Iubește-mă cum am nevoie sau pleacă! Întoarce-te la ea! Întoarce-te sau vezi-ți în continuare de drum... sau iubește-mă așa cum trebuie!

Iubește-mă, căci am sânge de moldoveancă, sunt aprigă și nestatornică, sunt foc de paie și ploaie de vară, sunt fulger și ninsoare, sunt iubită și mamă, prietenă și tovarășă, toate în același timp. Iubește-mă când sunt tăcută. Înceată. Calmă. Iubește-mă că atunci ardeleanca din mine te va iubi încet, domol, te voi înconjura cu afecțiune și te voi strânge în brațe cu încet, însă cu tărie, ferm.

Iubește-mă ca pe o rusoaică! Privește la chipul meu și spune-mi că sunt frumoasă. Frumoasă în ochii tăi. Privește-mi buzele roșiatice, ochii mari de copil, pierde-te în castaniul lor, împletește-te în genele mele, mângâie-mi obrazul și conturează-mi fața cu degetul arătător. Zi-mi că am frumusețea unei rusoaice.

Iubește-mă ca pe o franțuzoaică! Admiră-mi eleganța. Eleganța gesturilor. Eleganța rochiilor. Eleganța care mă definește. Clasică, simplă, dar elegantă. Spune-mi că aș merge cu grație prin străzile Parisului și pălăriile mele s-ar asorta perfect cu decorul localului unde ne-am mânca croissantul.

Iubește-mă ca pe o spaniolă! Simte cum îmi clocotește sânge hispanic în mine și ia-mă la dans. Pe ritmuri latino zi-mi că mă iubești. În pași de salsa ajută-mă să mă destind. Provoacă-mă în pași de tango! Condu-mă într-un vals al iubirii și nu-mi da drumul. Niciodată!

Iubește-mă ca pe o țigancă! Da, iubește-mă și atunci când ca un copil nesăbuit alerg în ploaie desculță! Ca o țigancă alerg, îmi ud zurlufii, strig, te strig, râd și mă stropesc în bălți. Iubește-mă așa stropită cu picături de noroi, de fericire, de raze ale sufletului, iubește-mă împroșcată în nebunia mea copilăroasă. Iubește-mă, ia-mă în brațe cu toate că te cotrobăi în buzunarele de la pantaloni, căutând să îți fur o batistă uscată!

Iubește-mă ca pe o englezoaică! Te rog, iubește-mă chiar și atunci când sunt rece și distantă, chiar și atunci când mă închid în mine, chiar și atunci când prefer canapeaua și pisica în detrimentul brațelor tale în jurul meu. Iubește-mă și așteaptă-mă să-mi dau seama că nicăieri nu e mai bine decât lângă tine, nici cea mai scumpă canapea nu o să-mi ofere comoditatea și siguranța pieptului tău și a mâinilor tale puternice. Nicio pisică, nici cea mai stilată și superbă nu o să-mi dea iubirea ta, căldura emanată de inima ta înflăcărată.

Te rog, te rog iubește-mă așa cum am nevoie! Iubește-mă, căci sunt o floare și mă deschid și înfloresc doar la razele dragostei, iar dacă înfloresc am să-ți înmiresmez viața, am să-ți înviorez căminul și am să-ți colorez viața!

16 iunie 2014

Timpul. Cel mai bun doctor.

Suntem deseori puși la pământ de către viață. Asta pentru a nu uita că suntem oameni. Că trebuie să simțim. Să simțim nu doar bucuria și plăcerea, dulceața vieții, care sincer să fim, de multe ori nu o apreciem, poate pentru că este prea dulce și ni se apleacă. Ca să trăim, ca să simțim, trebuie să simțim intens, să simțim și să gustăm din cât mai multe sentimente. 

Suntem puși la pământ din diverse motive și uneori avem tendința să rămânem acolo. La pământ. Să nu putem sau să nu vrem să ne ridicăm de acolo. 

Suntem tentați să credem că un om la pământ, îndurerat, încovoiat de suferință este cel mai de compatimit. Practic se lasă pe mâna suferinței. Este inundat, invadat pe toate părțile și se îneacă în durere. Însă, cel mai greu este pentru omul care își poartă suferința. Care s-a ridicat și merge. Se târâie pe el și își târâie și durerea. Este greu de imaginat ce este mai greu. I-ar fi cel mai ușor să scape de povara de a se căra și a se lăsa iar la pământ. Dar nu. Își adună ultima putere și ridică fruntea sus. Zâmbește. Face toate eforturile pentru a merge mai departe cu speranța în inimă și o licărire în priviri.

Până la urmă doar cel care se ridică și trăiește mai departe, cu toată greutatea pe care o poartă, el știe cel mai bine sau poate că așa speră: că timpul e cel mai bun doctor.

7 iunie 2014

Poveste nepovestită. Încă.

Îmi plac poveștile de viața. Îmi place să le aud. Îmi plac pentru că mereu învăț atlceva. Despre mine și despre viața mea, în primul rând.

Am avut ocazia să fiu martora unei întâlniri de 10 ani de la terminarea liceului și am avut plăcerea să ascult atâtea povești, unele mai frumoase ca altele, încât mi-am dorit să mă pot identifica cu cei mai mulți de acolo. Să pot lua de la fiecare ceva, iar peste câțiva ani când va trebui să spun ce am realizat în ultimii 10 ani, zâmbetul meu să spună totul. În ultimii 10 ani am fost fericită.

Bineînțeles, văzându-i pe ei, nu m-am putut abține să nu mă întreb ce voi realiza eu, ce voi povesti?! Că sunt acolo unde mi-am dorit din punct de vedere profesional, că locuiesc în orașul tânjit de sufletul meu, că m-am căsătorit sau că am 2 copii?

Te blochează sincer o astfel de întrebare pentru că nu știi ce vrei cu exactitate, iar dacă știi ai fărâma de îndoială pe care deși o ascunzi, există: dacă n-o să-mi iasă exact cum vreau?! Și din toate poveștile celorlați, spun că în proporție de 85% viața le-a dovedit altceva. Tipa aia deșteaptă care umbla din olimpiadă în olimpiadă este în concediu de creșterea copilului. Iară! A doua oară. Corigentul la franceză, culmea, stă în Franța de câțiva ani, iar cuplul clasei, care deși și-au împărtășit 7 ani sentimentele sunt logodiți fiecare cu câte o altă persoană!

Unul și-a pierdut tatăl, alta sora, unul a trecut printr-un cancer. Unuia i-a murit logodnica. Toți suferă după colegul mort care i-a făcut să râdă luni de-a rândul.
***
Ce voi povesti eu?!

Voi povesti dorințele neîmplinite, oamenii pe care i-am pierdut, oamenii pe care mi-i doresc în viața mea, dar pe care nu mai am ocazia să îi am aproape sau pe care nu am știut să îi țin lângă mine? Voi povesti despre cariera mea? Voi fi colega istețică în concediu maternal? Tipa pe tocuri îngropată în proiecte, fără viața socială, uitându-mă în timp ce vorbesc pe un gadget impresionant și plănuindu-mi minutele de după festivitate?!

Nu știu ce voi spune în acele momente, însă un lucru e clar: nu voi lăsa eșecurile să mă definească, pierderile să mă blocheze, munca să mă îngroape. Sper din toată inima să fiu fericită, în orice ipostază m-aș afla, fie ca și carieristă, iubită, mamă sau amică și, să pot afirma ca unii dintre ei: fac ce îmi place, sunt exact unde trebuie și cu persoana care trebuie! 

Sursă poze: www.pinterest.com