28 februarie 2011

Obsesii egoiste.







 *
Am doar 22 de ani. M-am născut într-un oraş splendid. Am trăit într-o casă imensă. Am fost şi am vizitat cele mai minunate locuri, am îmbrăcat cele mai frumoase haine. Am avut tot ce am vrut. Nu mi-a lipsit nimic, niciodată. N-am îngăduit asta.

**
Mă numesc Florian Dobrescu. Sunt căsătorit de 8 ani şi am 2 copii. Sunt avocat. Soţia mea, Ioana, este o persoană docilă, supusă. Mereu mi-am dorit o soţie supusă, să nu-mi facă viaţa grea, ci să tacă şi să facă. O copilă…

Mi-am dorit-o cu atâta ardoare, că aproape că pasiunea s-a stins imediat după căsătorie. Ce-am văzut la ea? Nu mai ştiu. Ştiu că făcea clătite bune. Ah, şi părul ei lung, negru-negru. La fel e şi acum. Lung, lung, poate prea lung. Odată mi-a spus că vrea să se tundă că o deranjează, e greu de întreţinut, iar după a doua sarcină, nu mai avea pic de calciu, iar părul contribuia la aceasta. Plus că o trăgeau copiii mereu de păr. De fapt, toţi o trăgeau de păr. Era imposibil să nu se agaţe de scaiul de la geaca unui trecător, în inelul soră-sii, sau în scaunul de lemn de la bucătărie. Dar, eu când am auzit, am certat-o şi i-am interzis. I-am spus că mie îmi place părul ei aşa. Apoi, n-am mai vorbit cu ea o săptamână. Doar cât să-i critic mâncarea.


Muncesc mult. Stau ore în şir la birou, citesc şi recitesc dosarele. Îmi place să câştig. Îmi gâdilă orgoliul. Îmi place să câştig procesele şi îmi place să câştig bani. Uneori copiii mă roagă să vin mai repede acasă, ca să mă joc cu ei. Dar eu le spun că “tata stă să facă bani, ca să cumpere bomboane”. Seara când ajung îmi sar în braţe şi mă întreabă dacă bomboanele sunt cu caramel. Obosit şi flâmând, îmi aduc aminte că am uitat.

Duminica e pentru familie. Îi duc la prietenul meu cel mai bun. El e necăsătorit, dar are o casă incredibil de mare. E şi el avocat. După ce luăm masa, noi ne retragem în birou şi discutăm despre procese. Ioana se joacă cu copiii. Când ajungem acasă, eu vreau să mă lungesc, poate chiar să şi dorm vreo oră. Vreau să fiu pregătit pentru săptămâna care urmează. Dar mereu mă deranjează copiii. Ţipă, aleargă prin casă, râd, aruncă cu jucării. Nu mă pot odihni. Mă duc şi îi pun să se culce. Se pun pe plâns, ceea ce mă enervează grozav. Îi pun la colţ. După, în casă se aşterne liniştea. Ioana, se duce la ei în cameră şi le spune ceva în şoaptă, iar eu adorm. Seara mâncăm cu toţii şi copiii îmi povestesc cum e la grădiniţă. I-am dat la o grădiniţă particulară, unde vorbesc în franceză. Uneori mă supără când văd că ei nu pronunţă cum trebuie sau când mă întreabă ce înseamnă un cuvânt.  

Sunt zile în care soţia prinde curaj şi vine să-mi reproşeze anumite lucruri. Că nu sunt niciodată acasă, că o las cu toate greutăţile, cu copiii şi casa, că ea nu poate să plece nicăieri pentru că e legată de cei mici. Că muncesc prea mult şi că nu mă interesează nimic altceva decât serviciul. Uneori mă răstesc la ea şi-o cert, şi-o fac să se simtă prost, că “doar eu pentru casă muncesc, pentru tine şi pentru copii”, dar alteori gândul zboară spre dosarele de pe birou şi încerc să le găsesc rezolvări. O las pe ea să vorbească…



*
Mă uitam des în oglindă. Aproape mereu. Purtam întotdeuna o oglinda mică de la Christian Dior în poşetă. Şi ca să nu pierd timpul în taxi sau autobuz, scoteam oglinda şi mă uitam să văd dacă sunt perfectă. Acasă îmi cumpărasem o oglindă imensă şi stăteam ore în şir şi mă studiam. Eram critică cu mine la fel cum eram şi cu ceilalţi. Îmi plăcea ce vedeam. Ochi verzi, un ten uşor bronzat, păr negru, drept. Un trup înalt, zvelt.

Oamenii din jur mă enervau. Vedeam cum unii mă invidiază, alţii mă adoră, unii vroiau să mă copieze, alţii mă linguşeau. Cei care mă adorau, mă adorau de la depărtare. Poate ar fi trebuit să-i adun în jurul meu. Dar când ai prieteni trebuie să faci sacrificii. Iar eu n-am fost dispusă să fac sacrificii. Şi nici să iubesc. Doar pe nedespărţita mea pisică. Şi asta pentru că se ridica la un alt nivel. Era splendidă. Nu era om care s-o vadă şi să nu rămână şocat de frumuseţea ei. Unii spuneau că ne înţelegem pentru că suntem la fel, frumoase şi egoiste. Poate. N-am stat să-mi bat capul.

Odată am avut un prieten. Era fermecat de frumuseţe şi de aceea egoismul meu nu l-a îndepărtat. Simţeam că nu-i suficientă doar să fiu admirată, aveam nevoie să fiu iubită. Mama nu mă iubea. Era absorbită de proprii ei ochi. Care nu erau verzi, de aceea mă invidia. Aşa că l-am lăsat pe acest străin lângă mine. Spunea că-i limitez dragostea. Că el vrea în fiecare clipă să mă mângâie, să mă strângă în braţe, să-mi aranjeze părul, să se uite şi el la reflecţia mea din oglindă, dar că nu-l las. Că sunt întocmai ca mâţa mea. Ea vine să o mângâi numai când doreşte, stă, se alintă, toarce, iar apoi când s-a plictisit, muşca mâna ce a iubit-o şi pleacă. Mi-a plăcut comparaţia. Într-o luni mi-a zis: „Te iubesc!”. „Şi eu” am răspuns. „Adevărat? Şi tu mă iubeşti?”. I-am răspuns cu un ton de glumă: „Nu. Şi eu mă iubesc.”   

După un timp, văzând că nu sunt capabilă să dăruiesc nimic, a plecat. M-a lăsat să revin la rutina mea.

***
Am 42 de ani. Sunt scriitor. De 8 ani mă ocup de scris. Până la 34 de ani am jucat pe scena Teatrului Naţional. Am jucat atâtea rolul, că am uitat cum mi-era personalitatea pe la 18 ani când am început să joc. M-am pierdut pe mine, undeva, cine ştie unde. De cele mai multe ori jucam roluri negative, toţi spuneau că mi se potrivesc. Aşa era. Într-o piesă s-a insistat să trec de partea cealaltă, să joc un rol pozitiv. Pe parcursul repetiţiilor şi în timpul spectacolului, m-am simţit ca un lup în lanţ, ca un nebun în cămaşa de forţă. Aş fi vrut să i-au vaza din recuzită s-o trântesc şi să mă descătuşez. La sfârşit n-am avut comentarii negative, nimeni nu s-a plâns că am jucat prost, dar numai eu ştiam cum mă simţisem şi cât efort pusesem în fiecare mişcare, cât mă controlasem.

Am renunţat la teatru pentru că rolurile negative niciodată nu câstigau. Directorul teatrului, la fel ca şi colegii mei, au râs copios, crezând că-i încă o glumă actoricească. Aveam nevoie să câştig, să fiu glorificat. Ca actor eram. Dar ca rol, nu eu ieşeam în evidenţă, ci eram doar un personaj care prin răutatea şi viclenia lui scotea în evidenţă personajul pozitiv. Mă săturasem să fiu doar o unealtă. Aşa că m-am izolat într-o cămăruţă închiriată, şi m-am apucat de scris. Publicate, operele mele se bucurau de oarecare succes. Am sacrificat tot pentru a scrie. Dacă aveam nevoie de inspiraţie, făceam orice ca s-o capăt. Mergeam la prânz la mama. Săraca, punea tot ce avea pe masă, numai să fiu mulţumit. Dar eu căutam prilej de ceartă, aşa că îi imputam anumite lucruri. Apoi, veneam acasă şi scriam. Uneori plecam din timpul mesei, ca să nu-mi uit ideile. O lăsam pe mama fără speranţă, plângând, doar cu sora mea. 

La o cafenea, am cunoscut o femeie admirabilă. Frumoasă, deşteaptă şi necăsătorită. Am simţit nevoia să mă îndrăgostesc de ea. Şi ce romane am scris timp de doi ani! Era râul meu de inspiraţie. Am luat-o de nevastă. O priveam cum îşi bea cafeaua pe pervazul ferestrei  şi mă retrăgeam în biroul meu şi o descriam. Descriam râsul ei cristalim, vocea ei duioasă, privirea ei profundă. La cină îi citeam ce-am scris. Îmi spunea: „Bravo! Dar ai grijă să nu mă transformi într-un personaj de roman şi să uiţi că-s reală. Nu vreau să fiu doar ceva care te ajută să transformi realul în metafore.” Apoi pleca să strângă masa.

Aveam mai mult succes ca scriitor decât ca actor. Numele meu răsuna în fiecare oraş, în fiecare librărie, în fiecare casă de oameni culţi. Dar ceva îmi lipsea. Mă simţeam mediocru faţă de alţi scriitori. Vroiam să acopăr numele unora.  Vroiam să-l întrec pe Camil Petrescu, pe Călinescu, pe Balzac, pe Stendhal sau alţii. Îmi doream să fiu cel mai bun scriitor al tuturor timpurilor. Simţeam că opera mea cea mai de seamă nu fusese încă scrisă.

 Soţia mea deja nu-mi mai era suficientă. Am plecat la Paris două luni, sperând că dorul de ea mă va îndemna să scriu. Dar nu puteam. Nu puteam să mai aştern nici două cuvinte care să-mi placă. Mă simţeam secătuit şi simţeam că mă îmbolnăvesc. Eram obsedat de următorul meu roman, eram atât de obsedat că nu putem să mănânc, să dorm. Când am revenit acasă, am început să fiu agresiv, să caut să mă cert cu soţia mea, iarăşi cu mama, am bătut-o crunt pe soră-mea când mi-a atras atenţia că n-am niciun drept să le supăr. Am văzut că mi-a făcut plăcere. Aşa că am început să le mai plesnesc din când în când, iar cu fiecare palmă, mai apăreau câteva pagini scrise. 

Eram într-o stare de extaz şi am început să joc iar rolul personajului negativ. Până la urmă ăsta mă prindea cel mai bine. Jucam rolul unui scriitor obsedat de creaţia lui, creaţie care era născută din violenţă şi egoism. Arta mea cerea sacrificii. Romanul meu trebuia să fie despre suferinţă. Până la urmă doar ea era eternă în lumea aceasta. Într-o zi, am alungat-o pe cea care îmi fusese atâta timp muză.

Eram slab ca un schelet, livid, iar în ochi mi se citea furia şi poate nebunia. Singura durere ce o simţeam era aceea de a nu putea scrie. Dar nu aveam să mă opresc. Trebuia să scriu ceva extraordinar. Trebuia ca aplauzele de la sfârşitul spectacolului să fie pentru cel rău. Trebuia, măcar o dată, răul să învingă binele. 


                                                               To Be Continued

21 februarie 2011

My Love Story.part 2



-De ce te uiţi aşa la mine? Nu-mi place.

-Ce nu-ţi place? Să fi privită?

-Ah, nu. Ador să fiu privită! Dar nu-mi place ca tu să te uiţi la mine. Eşti ridicol! Nici măcar nu mă amuzi, aşa că te rog, nu zâmbi.

-Uneori nu mă pot abţine. Iar faptul că nu vrei sa te privesc mă întărâtă. Eşti adorabilă. Aşa nervoasă cum eşti, cu părul ciufulit, cu urme de ciocolată caldă pe buze... Mă faci să râd şi să vreau să te strâng în braţe.

Eram cu ea într-o cafenea. Îi aştepatam pe restul să vină. Ea credea că întârziau. Dar de fapt o chemasem pe ea mai devreme ca să mai stau cu ea şi să mă bucur de compania ei. Mereu mă respingea. Mereu mă lăsa să înţeleg că n-o interesam. Dar, deşi mă răneau la inceput cuvintele ei, atitudinile ei, deşi plecam val-vârtej acasă şi încercam să-mi ling rănile, acum, acum, cuvintele ei dure mă hrăneau, îmi dădeau putere, iar durere devenise plăcere.

Nu ştiu, nu înţeleg de ce nu mă plăcea. Poate pentru că sunt mai mare. Poate că încă nu ştiu ce vreau de la viaţă. Poate pentru că am un job prea plictisitor. Mereu spune: „Te rog, nu mai povesti de serviciu tău.  N-aş vrea să plictiseşti pe cineva.”

-Nu înţeleg de ce toţi întârzie. Sau poate am ajuns eu prea devreme?

Vedeam cum răbdarea ei era pe sfârşit. Bătea cu degetele în masă, lovea meniul de genunchi, se uita pe geam, era mai rău decât un copil. Dar, să nu uit că era încă o copilă. Eu la 18 ani încă mă jucam NFS 5. Acum am evoluat. Asta pentru că şi jocurile au evoluat. Mi-am făcut şi blog. Umplu rânduri şi rânduri de gândurile mele, sperând că le va citi şi va fi impresionată. Dar pe cine păcălesc? Nu-i vor plăcea. Ea care a câştigat atâtea concursuri de creaţii literare, care a fost invitată să citească la Seara Poeţilor, ea care vorbeşte în metafore...

-Ce  mai face Mihai?

-Nu ştiu. De ce nu-l suni? Eu n-am mai vorbit cu el de când a plecat. Să fie sănătos.

-Mi se pare ciudat că nu ţi legătura cu fratele tău. Mai ales că mereu a fost protectiv cu tine şi...

-De parcă aş fi avut nevoie de protecţia  lui. Te rog nu-i lua apărarea că nu mă interesează argumentele. A plecat şi-i bun plecat. Gata, să încheiem. Spune-mi, ăştia mai vin sau nu? Au trecut trei sferturi de oră deja.

Mereu dau timpul înpoi şi-mi amintesc cât de apropiaţi am fost în copilărie. Cum o puteam privi când se juca, cum venea şi-mi întindea mingea ca s-o învăţ să joace fotbal, cum mă urmărea când eram cu frate-su şi alţi băieţi pe teren, cum venea şi mi se aşeza în braţe şi mă ruga să-i fac codiţe. Acum, vin acasă trist şi-mi vine să rup foile din calendar şi să nu mă opresc decât în anii când ea mă accepta. Oh, de-aş fi ştiut atunci că peste ani îi voi fi indiferent sau că voi fi o ironie pentru ea, aş fi strâns-o în copilărie mai mult în braţe, aş fi pieptănat-o la nesfârşit, aş fi privit-o mai des...

-De ce mă îndepătezi? De ce nu mă accepţi? Cu ce te deranjez?

-De fapt, chiar nu ştiu. Poate din cauză că mă iubeşti cu atâta ardoare. Urât nu eşti. Doar nasul tău e cam strâmb, iar părul tău prea blond. Poate dacă ţi-ai da jos ochelarii... Aşa. Vezi? Cine-ar fi crezut că ochelarii te schimbă atât de mult? Fă-ţi o favoare şi mai descheie un nasure la cămaşă şi scoate-o din pantaloni. Nu te îndepărtez. Sau poate că da. Dar tu mă faci, tu eşti de vină. Nu vreau să mă iubeşti. Nu tu. Nu vreau să mă priveşti ca şi când nu mai este nimeni pe pământ, nu vreau să-mi atingi mâna... Nu mâna ta o doresc! Nu privirea ta! Nu vreau pentru tine să fiu cea mai importantă! Chiar nu înţelegi? Nu în braţele tale vreau să mă trezesc peste ani, nu vreau palma ta să-mi mângâie obrazul... Vreau să mă cuminţesc şi să tac când îi văd ochii căprui, să-l ascult cum râde, să-mi măsor palma cu a lui, să desenăm împreună pe geamuri aburite din taxiuri, să alergăm amândoi să prindem autobuzul, să împart cu el ceaşca de cafea şi să-i fur o bucată din ciocolata lui cu lapte. Tu vrei să-mi faci codiţe. Codiţe! El mi-ar fi împletit la nesfâşit coada şi m-ar fi făcut să arăt ca o prinţesă. Numai dând după ureche o şuviţă m-ar face să arăt altfel...

O vedeam cum începea să se precipite, cum îşi pierdea calmul din voce, cum începea să ridice vocea prea tare. Se aplecase peste masă, venind cât mai aproape de mine, şi totuşi, eu o simţeam mai departe ca oricând. Dacă respingerea ei mă duruse profund, motivul ei mă aruncase de pe o stâncă. Capul şi inima îmi erau zdrobite, mâinile nu puteam să le mişc, privirea nu o puteam muta de la ea, până şă gândul îmi înţepenise. Aş fi vrut să mă poatre departe să n-o aud. Aş fi vrut să mă gândesc la cineva drag, dar parcă şi ei mă părăsiseră. Şi mama refuza să vină în gândurile mele, să mă sfătuiască, aşa cum o făcea mereu.

-...nu ştii să te parfumezi! Te dai în exces, pe când el, el era discret în toate. Mor după mirosul lui! Mereu când e plecat mă duc în drogherii numai ca să caut parfumul lui.Vezi hanoracul ăsta? E al lui, şi l-a lăsat pe bancheta din spate a maşinii mele. Tu spui că mă iubeşti! Cum mă iubeşti? Cum? De ce nu mă laşi să respir? De ce vrei să fii umbra mea? El nu mi-a spus niciodată că mă iubeşte...niciodată. El îmi cânta. Mă suna seara şi-mi spunea să tac. Şi apoi îmi cânta. Când eram împreună mă poza. Era nedespărţit de afurisitul ăla de aparat. Eram geloasă că-l lua mereu cu el, că nu se despărţea de el o clipă. El vedea şi ştia mai multe decât mine. Dar apoi mă calmam. Şi zâmbeam. Zâmbeam ca să-i arăt aparatului cât sunt de fericită. El mă poza mereu. Din orice unghi, în orice loc. Avea poze cu mine pe gânduri, cu mine râzând, avea poze jucându-mă, prostindu-mă... şi în orice poză păream o madonă. Ai putea tu să faci asta? Spune, ai putea? El era perfect pentru mine. Mă făcea să râd, şi era mereu gata să-mi şteargă lacrimile. Vedea cât sunt de neastâmpărată şi mă cuminţea. Alteori mă lăsa să alerg de nebună, să mă învârt, să râd isteric. Alteori zicea: „Dar ce cuminte eşti azi! Nu cumva eşti tristă? Hai, ştii că nu-mi place să te văd aşa!”. Adora când eram ironică şi zicea că asta e arma mea supremă. Cu ajutorul ei, spunea, pot dărâma orice sau pot atrage pe oricine. Şi tu care spuneai că te deranjează ironia mea...

Puteam să jur că eu plângeam. Eram pierdut. Distrus şi pierdut. Dar nu, nu plângeam. Nu eu...

-Deci, nu! Nu vrea să fiu iubită de tine, ci de el! Tot ce-mi doresc e să vină înapoi. Să renunţe la tot, şi să se întoarcă la mine. Pe el îl vreau...