5 octombrie 2015

Ascultă-mi cântecul, lume!

Mi-aș cânta nefericirea,
dar mi-ai asculta-o,
ai fi capabilă s-o suporți tu, lume,
și pe a mea pe lângă a omenirii întregi?
Ai mai suporta și suspinul meu
pe lângă atâtea alte miliarde?
Pentru că eu mi-aș cânta nefericirea...

Aș urla-o în gura mare,
Oh, aș striga sus și tare
că mă doare...
Și încă cum mă doare!

Prima oară m-a împietrit
m-a clăditit în marmură și stânci,
ca mai apoi să mă spargă în valuri reci.
O flacără interioară m-a aprins
topind tot. Și apoi, m-a stins!
M-am zbătut însetată pe uscat
Ca să mă înece – culmea – dragostea!
M-a dat cu la fund, m-a înecat!

Am crezut că mă va ucide renunțarea la ea
Dar nu știam că lipsa ei mă va termina!

Măcar să-mi port durerea, nefericirea...
Lasă-mă!
Dacă urletul meu, lumeo,
nu mă va salva,
dacă cântecul meu nu te va impresiona,
măcar lasă-mă s-o port!
Nu că ar fi vreo haină aleasă,
ci pentru că sunt eu aleasă
s-o port.
O voi arunca în mare în mare cântând,
aplaudând,
să vezi tu lume că pot,
pot târî chiar și durerea ta,
iar eu haotică o voi cânta,
sus și tare,
dar în timp mă voi lepăda de ea,
ți-o voi lăsa la picioare,
pentru că sunt persoana care se agață de prima rază de soare.

Apoi, îmi voi coase cuminte bucăți din suflet,
din ce a mai rămas din el,
ce nu a fost făcut scrum
și fără prea mult fum
voi arde amintirile frumoase,
dar mult prea dureroase.

Acum, însă, lasă-mă să-mi cânt nefericirea
În singurătăți și adâncuri mișcătoare,
Lasă-mă să cânt, n-auzi?!
căci eu nu știu cum să trăiesc nefericită
nu am fost obișnuită...

4 octombrie 2015

Viitorul într-un cândva

Cândva conturaseră relația perfectă, trăiseră momente înalțătoare și clipe de extaz. Cândva. Apoi, o dată cu trecerea zilelor și cu derularea viețiilor lor, când au întors pagina, s-au trezit în locuri diferite. Se iubeau, se iubeau poate mai mult decât în zilele ce trecuseră pe lângă ei, marcând o fericire spontană. Dar ceva trebuia schimbat. S-au cel puțin unul simțea nevoia unei schimbări.
O iubea, dar avea nevoie de ea pe de-a-ntregul ca să rămână. Să rămână lângă ea. Pentru că îl mânca talpa mereu să plece și ochiul mereu să vadă alte locuri. Mergeau și vedeau împreună, dar acum el ar fi vrut ca ea să îl astâmpere cu o dăruire completă ca să nu schimbe peisajul pentru o vreme îndelungată.
Îl iubea si ea, și fericirea aceea ajunsese oarecum incertă, pentru că și ea își dorea mai mult. Îi plăcea să călătorească împreună, dar și mai mult, îi plăcea să se întoarcă seara acasă la el. Știind că el e acolo, se liniștea. Îl iubea și simțea și ea nevoia unei schimbări, însă ceva o reținea să îi dea lui un răspuns. Să îi zică DA. Vroia să se realizeze. Era la începutul carierei ei și, deși nu îi era primordială, o împlinea. Punea seama că nu va putea face față problemelor financiare, că nu vrea să fie o femeie întreținută și nu vrea să îi fie o povară. Vorbeau despre o posibilă căsătorie de un an deja, însă toate discuțiile se terminau cu „într-o zi”.
Erau deja de 4 ani împreună, dar pentru că unul ezita să riște și să zică că-și dorește să treacă prin văi adânci și pe culmi înalte fără nicio limită sau restricție, fără niciun opriș, iar celălalt era pregătit să riște pentru a înlătura orice barieră și de a conviețui cu persoana iubită, s-au trezit pe pagini diferite. Probabil aceeași carte, dar unul cu siguranță era cu o filă mai înainte.
După ore de discutat și întors pe toate părțile, au ajuns la aceeași concluzie: E cea mai bună decizie ca el să accepte job-ul oferit de un fost coleg și să se mute pentru un an în Belgia. „Ce e un an? Un Crăciun, un Paște și un concediu. Sau 2 mai scurte. Plus că trăim în era tehnologiei, avem tabletă, Skype, minute inter-ce-vrem-noi, avem și aeroportul aproape, ne vom descurca.”
A fost greu, doruri apăsătoare, convorbiri interminabile, seri fără farmec, ploi reci, zăpadă fleșcăită, cuvinte frumoase, declarații menite să dureze o veșnicie. Și-a dat seama și ea cât de goală era fără el, cât de puternic poate fi un dor, cât de seacă și trecătoare  era satisfacția de la muncă când nu ai cu cine s-o împărtășești. Cât de obositor e să ai o funcție atât de solicitantă. Cât de neînsemnați sunt banii.
Totul a început când i-au murit peștii lui, dați în grija ei. Apoi, în  dorurile ce o învăluiau, și-a dat seama că da, îl iubea, dar se obișnuise să trăiască fără el. Să facă totul fără el. El părea tot mai ocupat și cu cât mai multe lucruri noi și înfloritoare.  Convorbirile se împuținaseră, se scurtaseră, vorbeau despre localuri și zone frumoase, despre evenimente, dar nu despre ei. Timpul trecea, iar ei au realizat că se pierduseră. Undeva printre joburi, sentimente, evenimente, în timp și prin Europa. Spălaseră fericirea ce-o avuseseră ca și când fusese ceva murdar.  Cel doritor de ceva nou, căpătase. Cel doritor de avansare în carieră căpătase. Doar că separat. Cel puțin unul nu era fericit. Nu aș risca spunând că niciunul.
Ea și-a dat seama că nu banii, nu stabilitatea unui serviciu i-ar fi întărit o posibilă căsnicie. Ci ei, cu apropierea și dragostea lor. Luptând împreună, conform jurămintelor făcute: La bine și la greu, la necaz și la fericire, etc. Împreună era cuvântul cheie. Trebuia să fi luat exemplu de la părinții lor, de la cuplurile mature și de la bătrânii ce încă se țin de mână. Trebuia să privească dincolo de zâmbetul cuplurilor cu bani, care-și permiteau vacanțe de lux. Să-și fi dat seama că erau împreună doar cu acele ocazii. Că nu-și aparțineau și că-și căutau fericirea în altă parte, separat.
El și-ar fi dorit să nu fi plecat. Însă devenise dureros și să stea lângă ea, când ea nu realiza ce erau ei și ce aveau. Se detașase de ea și îl durea. Ar fi vrut să o certe și de frustrare să îi reproșeze că a crezut în altceva decât în ei. Dar se simțea obosit și rece. Nu știa dacă să se întoarcă sau nu. Nu știa dacă distanța dintre ei mai putea fi recuperată. Plecase cu consimțământul ei, dar avea nevoie de el și ca să se întoarcă.

Iar ea, părea tot mai îngândurată și distantă. Probabil pentru că suferea și ea.
Sursa foto: Pinterest

3 septembrie 2015

La drum. Împreună.

Era un drum lung, probabil obositor, dar cu siguranță frumos. Frumos pentru că urma să-l facem în doi. Împreună.  Era laitmotivul nostru. Cuvântul spus cu zâmbetele pe buze. Ne așteptam la întâmpinarea greutăților, dar eram pregătiți pentru ele oarecum, iar euforia călătoriei era mult mai mare.
Stăteam tăcută in dreapta lui, priveam drumul. Se înnopta.  M-am întors să văd cum e el. Părea să fie prins în liniște și în plăcerea condusului. Muzica se auzea încet. Plutea o pace în mașină.
Mă simțeam ca acasă. Atâtea amintiri frumoase strânsese mașina asta... martoră la atâtea întâmplări. Prima glumă, prima întâlnire, prima ploaie care ne-a făcut să ne adăpostim în ea, prima drumeție, primul cadou dăruit, primul ținut de mână. Mi-am exprimat bucuria de atâtea ori aici, de a ajuns mai ceva decât cutia Pandorei. De fapt, ce?! Mi-am exprimat orice stare: mă cunoaște tristă, furioasă, uitucă, neastâmpărată, plictisită, împrăștiată; am cântat în ea, am strigat de încântare, m-am smiorcăit sau am dat muzica la maxim.
M-a izbit pentru a mia oară. Omul ăsta, bărbatul ăsta de lângă mine îmi aparținea. Era al meu. Și știam asta fără îndoială. Acum tăceam amândoi de vreo oră. Nu trebuia să vorbim. Ajunsesem la profunzimea în care discuțiile banale despre vreme sau aglomerația drumului nu erau necesare. Sufletele noastre alăturate umpleau toată atmosfera oricum. Din când în când ne mai priveam, ne mai luam de mână sau mă întindeam să îi sărut brațul. Da, îmi aparținea!
Motivul sau motivele pentru care mă alesese erau diverse, uneori eram curioasă să le aflu, dar la sfârșitul zilei tot ce conta era că sunt a lui. De ce m-am îndrăgostit eu de el? Pentru că mi-a demostrat că poate fi bărbat și dacă mă iubește. Și dacă mi-o spune. Și dacă mi-o arată. Și dacă nu mă repezește sau nu mă pune la punct când sunt haotică sau vulcanică. Mi-a dat valoare. M-a pus mai presus decât poate mi-era locul. M-a lăsat să-mi pun tălpile goale pe bordul mașinii fără să cârâie.
Făcea iubirea să fie un lucru atât de ușor și de plăcut. De simplu. Și oh, cât adoram eu lucrurile simple! Pentru că aveam un prost obicei să complic totul. Dar nu și acum, nu și asta. Îl căutam cu privirea și-mi trecea orice supărare. O simțea, o înțelegea, o calma. Momentul lui de relaxare era seara când ne vedeam și se cuibrea, cât era el de mare, în brațele mele. Vorbeam într-una, despre orice: cărți, filme, mașini, motoare, poșete, boli, religie, familie, chestii juridice sau de comunicare de brand. Îmi plăcea să îi explic reclamele, să îi spun realitatea din spatele ei. El mereu îmi explica mânărilile de la procese.

Ne era bine. Și plecasem la drum împreună. Nu, nu acum, ci în momentul în care am acceptat să intru pentru prima oară în mașina lui. Bani pentru combustibil ca drumul să ne fie cât mai lung nu aveam, dar voință și alte resurse, cu siguranță da.

26 august 2015

Dimineti cu ea

6:35 AM.

Sunase alarma de vreo 15 min, dar mi-era prea greu sa ma trezesc. Simțeam miros de cafea proaspătă. Am întins mâna prin pat să o caut. Nu era. Am deschis încet ochii și am privit spre jumătatea ei de pat. Nimeni. Nimic. Doar perna nearanjată. Pe noptieră erau împrăștiate pastilele. Semn că și le luase conștiinciosă în dimineața aceasta. Cu putin noroc, poate astăzi se va simți bine. Va fi iar veselă, ca înainte. Doar atât îi mai doream. Să fie veselă din toată inima. Nu doar momente. Nu doar zâmbete. Mi-era dor de ea, de așa cum era ea înainte, plină de viață. Dar o iubesc acum și mai mult, probabil că are nevoie mai mult.


De o chestie eram sigur: că în ciuda bolii, în ciuda situațiilor grele care o împovărau, în ciuda strărilor proaste, a oboselii și a feței tot mai serioase, undeva în interiorul ei, era încă ea. Poate că nici ea nu-și dădea seama, dar eu știam sigur.




Avea ochii și privirea neschimbată.

21 iulie 2015

Aruncă-mă!

Nu, nu pot dormi. Nu pot să dorm, refuz. Nu pot sa dorm, mă visez. Și mă visez cum nu știu dacă voi
mai fi vreodată. Ceea ce e chinuitor!

Mă visez iar cu zâmbetul până la urechi, cu sclipirea aia în ochi de care te îndrăgostisei, mi-e dor de viața fără griji, fără limitări de timp pentru activitățile noastre, fără cunoștința durerii. Mi-e atât de dor de mine de atunci! De ființa aia sănătoasă ce râdea zgomotos, de simțeai vibrații în suflet când erai în preajma mea. Mi-e dor de mine, cea peste care timpul și viața nu apăsase! Mi-e dor...

Mi-e dor de verile pentrecute împreună la bunici, mi-e dor de prietenia ta, mi-e dor de adolescența și iubirea ce le-am trăit, parcă nu demult, așa-i?

Nu pot să dorm, când mă gândesc la ce eram, la ce și la câte ne promisesem, câte îți promisesem și mi-e ciudă că am ales calea opusă direcției tale. Da, tu ai fost fidel visului și promisiunii noastre, eu am plecat, eu m-am răzvrătit într-o furie neînțeleasă, însă specifică mie.

Acum suntem doar străini, doar trecătorii de altădată unul în viața celuilalt, doar niște amintiri ce pot deveni dureroase. Ai fi vrut să mai stau, dar știi ca atunci când simt plictiseala, fug. Am fugit de tine, de noi sau doar de mine?! Cine știe, însă țin minte că în seara aceea m-am ridicat brusc de pe bancă și ți-am zis că facultatea de Drept nu e pentru mine, că vreau să dau al Teatru. Că vreau să fiu artistă.

Dar m-am plictisit și de asta, în anul 2 am renunțat și m-am apucat de scris. Și am umblat prin cercurile scriitorilor. Și am lansat carte. După carte. Fără să realizez, inspirate din tine, din iubirea noastră. Până când amintirile și iubirea dăruită au secătuit.

Și am căutat iubiri profunde și inspiraționale, dar nu am găsit. Probabil că mi-a fost dat să iubesc doar o dată în viața asta. Și te-am lăsat.

Așa că m-am mutat pe malul mării, și stau în fiecare seara ca apusul să mă îndemne la vreun sentiment. Îți zic, doar indiferență.

Nu te-am căutat niciodată. Nu mi-am dorit să cunosc suferința în parametrii ei reali, doar să mi-o imaginez și să o scriu.

Îmi imaginez fericirea ta, viața ta, și mi se strânge inima. Probabil că dacă aș fi sinceră cu mine, aș recunoaște că te iubesc! Că am luat o decizie radicală atunci, ar fi trebuit să te mențin în viața mea. Ar fi trebuit să mă las iubită de tine! Dar am fost prea individualista și, iată-mă aici, singură, doar eu cu soarele. Tot un apus, ca în ultima noastră seară.

Însă niciun șuierat. Nicio șoaptă de-a ta în urechea ta. Niciun deget de-al tău care să-mi dea părul după ureche. Nimic! Doar un soare la fel de indiferent ca și mine!

În fine, am zis că nu te-am căutat, însă scrisoarea aceasta trimisp la adresa bunicului tău este singura pagina pe care am scris-o în ultimii 2 ani. Așa că mi-am călcat pe inimă și am trimis-o.

Arunc-o!

Arunc-o, aruncă-mă și pe mine uitării și aruncă și amintirile cu mine. Nu mai sunt nimic din ce-am fost. Doar ce mi-am dorit într-un moment de nebunie să fiu.

Surse foto: Pinterest

20 iulie 2015

Status actual: emoțional distrusă


-          Nu cer sa mă ințelegi, doar să mă asculți!

Am 34 de ani, am propria firmă, propria grasonieră și îmi merge bine. Sunt mulțumită. Nu doresc acum mai mult, pentru că nu am timp de mai mult. Nici măcar de iubire. Am ajuns unde sunt cu foarte mult efort,  crede-mă le-am simțit pe toate! Am cunoscut durerea, de fapt m-am născut cu ea; sărăcia și foamea au fost constantele vieții mele; am plâns, am plâns enorm până acum, crede-mă! Am îndurat cât 5 oameni laolaltă nu îndură o viață!

La 13 ani, într-o zi toridă, am asistat la moartea tatălui meu! Nu, de fapt la uciderea tatălui meu! S-a băgat să-l apere pe frate-miu mai mare și sub privirele propriilor copii, l-au înjunghiat. Nimic nu mi-a pansat durerea, nici faptul că ucigații au plătit pentru fapta lor. Nici ura pe care o aveam pentru ei, pentru omenire nu m-a ajutat. Din contră, m-a distrus. Mama, văduvă cu 3 copii, cel mai mic de 4 ani, nu a mai avut timp să ne ofere nici măcar o privire bună, o vorbă de încurajare sau un moment de căldură sufletească. A încercat să facă orice ca să facă bani, să ne întrețină.

Așa că, la 15 ani, când m-am îndrăgostit deun baiat cu 5 ani mai mare și cu ceva bani facuți prin Anglia, m-a dat lui. Nu pe acte, dar oarecum pe bani. Mai exact, pe mâncare și haine. Doritoare de afecțiune, nu mi-am dat seama. Dar m-am trezit gravidă. Când așa zisul meu soț, iubit, sau ce-mi era a încetat să mai cotizeze la maica, ea ne-a despărțit. M-a trimis la o matușă la țară să nasc, și mi-a dat copilul la orfelinat. Apoi m-a trimis în străinătate să lucrez.

Am pierdut mult, nu mi s-a oferit educație, nu mi s-a oferit iubire, nimic. Mi-am pierdut tatăl, sufletul mamei, iubitul și copilul. Am urlat de durere. La 17 ani le cunoscusem pe toate. Și în toate astea eram singură. În străinătate am învățat să nu-mi mai arăt suferința, nimănui nu i-ar fi păsat. Și am muncit. Cât mai mult. Am spălat vasele prin restaurante în Croația. Am plecat în Italia, apoi în Spania. Am învățat să gătesc. Am învățat să servesc. Am învățat limba lor. M-am descurcat. Apoi m-am întors în țară, m-am dus la cămin și mi-am terminat liceul. Am plecat iar în Spania și după 1 an am fost făcută manager de restaurant. Am prins aripi. M-am dăruit muncii, singura mea satisfacție. Mi-am permis să călătoresc. Să uit de ai mei. De probleme.

Dar m-am simțit singură. Așa că mi-am adunat economiile și m-am întors în țară, unde mi-am deschis agenția de turism. Încet, încet mi-am găsit pacea. Dar nu mi-am uitat trecutul. Încă mă întreb ce s-a ales de tipul din adolescență sau dacă fetița mea e bine unde e. Nu o caut, nu am ce să-i ofer. Dragostea nu o cunosc ca să o dăruiesc. Nici nu ar fi corect să o zdruncin apărând după atâția ani, nu.

Așa că, vezi tu, cum îmi poți cere să am încredere în tine, să mă deschid și să-ți fiu parteneră? Cum să am încredere în tine, un străin, când cea pe care natura o obliga să mă iubească m-a vândut?! De ce refuzi să vezi cât sunt de distrusă emoțional și că nu pot să-ți ofer ce-mi ceri?!


Sursa foto: Pinterest

16 iunie 2015

Sunt tânără, da...


- Ești tânără! Mă uit cum îți umblă ochii în cap și nu-ți poți liniști privirea! Mă uit la ochii tăi mari de felină și aș dori să îi astâmpăr! Buzele tale pline, stau între-deschise, gata de a spune mereu ceva. Și buclele tale arată cât ești de tânără. Ai putea să le strângi la spate și să le prinzi cu o clamă. Dar tu nu, ești prea tânără. Fii a mea și lasă-mă să te învăț să iubești! La cei 33 de ani ai mei am nevoie de o rază de soare ca tine, iar tu ai nevoie să te învăț din experiența mea! Lasă-mă să te cizelez și desăvârșesc în iubire!


- Sunt tânără, spui tu! Da, sunt! Ochii încă îmi umblă în cap și nu am o privire statornică! Dar asta nu din cauza tinereții, ci pentru că nu mă reprezintă! Sunt pregătită de a spune mereu ceva pentru că sunt dintre femeile acelea care au ceva de spus și pentru că doresc să mă nu mă las înfrântă niciodată! Nu, nu pentru că sunt tânără buclele mele zboară în bătaia vântului, ci pentru că părul este prea frumos pentru a fi prins de un elastic...

Vrei să mă înveți să iubesc! Sunt tânără, da, dar asta nu înseamnă că am nevoie de un mentor în dragoste! Ai 33 de ani, eu doar 20 și un pic, dar ce nu știi tu încă, e că dragostea nu se învață, ci se simte se experimentează! Tu confuzi tinerețea cu copilăria! Da, sunt tânără, am păstrat copilul neînfricat în mine, însă am renunțat la copilărie de mult din păcate.

Tu vrei să mă înveți să iubesc, dar nu știi că am învățat asta la 15 ani când a trebuit să accept un tată distant și dur. Am învățat să îl iubesc și să îi zic tată. Am învățat să iubesc și când am fost plecată de acasă, căutând neîncetat afecțiune. Am cunoscut iubirea trăind alături de o mătușă absentă psihic. Am iubit și după ce inima mi-a fost sfâșiată, dragostea nevalorificată înapoiată fără niciun regret. Da, am avut puterea să mă culeg de pe jos chiar și după ce am aflat că m-am dăruit unei persoane care căuta să își trăiască dragostea sau mai degrabă pasiunea în orice altă femeie care se simțea măgulită de cuvintele lui. Da, mi-am pierdut copilăria când din adolescență am căutat să îmi croiesc drumuri în viața, m-am maturizat când m-am lovit de refuzuri barbare, de tot felul de propuneri, m-am maturizat când am văzut că așa zișii prietenii sunt primii care fug când ai nevoie de ei. Mi-am pierdut copilăria atunci când am realizat că am fost mințită, când am realizat că pisica nu are 9 vieți și când mi-au smuls jocurile și cărțile din mână.

Învață-mă ceva nou, ceva ce nu știu, pentru că, ooooh, sunt atâtea pe care nu le știu! Dar nu dragostea! Tu te uiți în ochii mei mari, dar știi de ce sunt mari?! De uimire! Sunt surprinsă de minunățiile vieții, de natura care mă înconjoară, de oamenii care, inexplicabil, sunt încă aici! Dar nu-mi zi că vrei să mă înveți să iubesc! Pentru că tu nu o știi! Poate că ai avut sentimente pentru multe femei, poate că ai trăit clipe frumoase alături de ele, dar dacă tu știai ce e iubirea, nu ai fi declarat-o, ci ai fi arătat-o!

Nu, nu vârsta te califică ca mentor în dragoste! Nici măcar profesia. Tu, tot ce vrei să faci e să mă maturizezi, să îmi îngrădești spiritul liber, să mă transformi în una dintre partenerele tale de afaceri! Crezi că diferența dintre mine și ele stă în platformele mele colorate și în pantofii lor negri, stiletto? Nu, și dacă aș îmbraca hainele lor, tot nu aș arăta ca ele, am privirea mult prea vie!

Recunoște, e o minciună, nu vrei să mă mentorești în niciun fel, recunoște, e o dorință pornită din eul tău de a mă avea. Probabil pentru tinerețea și zbuciumul meu. Dar nu ca să mă înveți ce e iubirea, pentru că o știu. Și nu doar pentru că am întâlnit-o și m-am confruntat cu ea! Ci pentru că o am, o am în inimă! Asta pentru că în ciuda a tot ce am primit în viață, am găsit în cineva, izvor de iubire, și iată-mă zâmbesc! Suntem amândoi tineri, necizelați, cum ai spune tu, însă alături de el am experimentat plăcerea de a oferi și de a primi totul. El e singurul pe care îmi opresc privirea și doar el, da, doar el îmi poate închide gura cu un sărut! Dimineața, înainte să plec din casă își trece degetele printre bucle și îmbrățișându-mă, mă astâmpăr!

El mi-a arătat că pot ierta, pot trece peste încercări, mă pot ridica oricât de jos aș fi și pot răni, oricât de epuizată m-aș simți să fac asta! Și asta, fără a mă cizela, fără a mă schimba sau încorseta! Doar ținându-mă de mână!

Așa că, vezi tu, ce ai putea să mă mai înveți despre iubire?!

Surse foto: Pinterest


7 mai 2015

Nu imi scurta diminetile!


Azi o repet pentru a N oară, nu îmi scurta diminețile! Știi cât le iubesc și le urăsc în același timp! Știi cât de mult depinde starea mea de bine în funcție de ele! Nu mi le scurta!

Nu, nu te ridica, lasă-mă să mai stau puțin cu capul pe pieptul tău, așa voi fi în stare să înfrunt cu mai mult curaj lumea! Lasă-mă să te adulmec, nu vreau să îți duc dorul toată ziua! Lasă-mă să te privesc, ca să te plimb prin gânduri până seara târziu! Lasă-mă să îmi beau cafeaua aproape de tine, știi că îmi place să îmi asociez plăcerile!





Nu îmi scurta diminețile! Nu te ridica brusc, nu vorbi, nu mă grăbi la muncă! Trezește-mă la orice oră, însă blând, ca blândețea ta să mă însoțească o zi întreagă! Zâmbește-mi, deoarece zâmbetul tău e cel mai frumos lucru pe care mi-l doresc să văd când deschid ochii! Sărută-mi fruntea și dă-mi părul ce îmi acoperă haotic fața! Lasă-mă să te iau de mână și să te țin așa o vreme, doar așa îmi voi da seama că nu ești o plăsmuire a minții mele!

Nu, nu îmi scurta diminețile! Nu cele cu tine! Oh, cât ador diminețile împreună!

29 martie 2015

Mona Lisa

Nu neapărat că era cea mai frumoasă
de acolo. Probabil că erau altele care o întreceau. Dar ce conta când eu nu-mi puteam lua ochii de la ea? Să fi fost parfumul ei puternic care mă atrăgea? Sau fusta galbenă cu pliuri, ce făcea cercuri în jurul genunchilor ei micuți... Aș fi pariat o secundă pe buclele ei jucăușe, pe părul ei mătăsos, pe bretonul ei drept care o făceau și mai misterioasă, ascuzându-i ochii mari, negri. Era cu siguranță frumoasă!

Nu, zâmbetul ei era... El mă făcuse să o privesc, el mă făcea s-o privesc și acum de parcă era opera unui sculptor abstract, mistică, simțeam că trebuie să o privesc, avea ceva ce nu mă lăsa, nu-mi dădea pace, mă tulbura. 

Era un zâmbet perfect, perfect, prea perfect!

Nu părea zâmbetul unei femei fericite! Era zâmbet de Mona Lisă, a unei femei cu putere de fier, gata să treacă peste orice, să ascundă munți de nefericire, de agitație, de greutăți și probleme. Nu, nici ochii nu ar fi trădat-o! Se mascase impecabil! Cu un aer jucăuș de spanioloaică, cu o eleganță chic de franțuzioacă, dar nu știa că se desăvârșise ca și capodoperă a vieții acesteia, nu ca imperfecțiune a universului ce ar fi trebuit să fie.

Trebuia iubită! Trebuia să simtă brațele unui bărbat cald în jurul umerilor ei, trebuia să zâmbească larg și strâmb cum aș fi pariat că zâmbește ea din inimă, să zâmbească să i se vadă strungăreața de copilă! Nu știu care era treaba ei, dar vorbea cu prietenele ei, gesticula ca o adultă și părea perfectă! Dar tristă!

Am simțit o durere de inimă, o împunsătură. Era genul de femeie care ar putea să facă fericit orice bărbat, dacă ar fi apreciat-o. Și totuși avea zâmbetul Monei Lisa! Calculat, fără imperfecțiuni! Pun pariu că femeia asta când râde, o face din inimă, fără să îi pese că deranjează pe ceilalți. I se citea oarecum în privirea de nepătruns; avea sclipirea aia, dacă știi la ce mă refer. Însă cineva a redus-o la tăcere, neștiind s-o iubească cum e.

M-aș putea îndrăgosti de ea, zău că m-aș îndrăgosti, poate din dorința de a o vedea cum înflorește și atunci chiar ar fi femeia fatală pentru mine. Însă știu că timpul nu e potrivit, are nevoie de aer, de un altfel de aer, nu de aburul dragostei.

"Uită-te la mine, aici, în obiectiv! Zâmbește la cameră! Ah, nu, nu așa! Din suflet, bănuiesc că încă ai unul, nu?"

M-a privit o secundă, mi-a făcut cu ochiul și apoi a schimbat zâmbetul. Nu cum l-aș fi vrut eu, dar era unul șmecheresc, oarecum în colțul buzelor, iar felul în care a făcut-o m-a frapat. Apoi, s-a ridicat de pe canapea și a ieșit din cafenea, lăsând în urma ei doar parfumul dulceag și o poză în aparatul meu.


 Oh, aș fi iubit-o cu siguranță! 


Surse foto: Pinterest

10 martie 2015

Allview E3 Sign

Eram pe Facebook si am vazut un clip care mi-a atras atentia. Foarte frumoas realizat! Si ce e cel mai interesant este faptul ca e facut de un brand romanesc si anume, Allview! Cred ca e timpul sa ne constientizam valoarea ca romani, sa ne cunoastem limitele si potentialul si sa apreciem ce este al nostru! Inca o data, bravo Allview!


E3 Sign este un smarthone cu senzor de amprenta Synaptics, ce facilitează deblocarea prin amprentă personala si ofera o securizare sporita a datelor personale.

Datorita aplicatiei preinstalate si a senzorului infrarosu, E3 Sign inlocuieste cu usurinta telecomenzile aparatelor utilizate cel mai des. E3 Sign dispune de functia de control prin gesturi, iar modul “protejare atingere” previne deblocarea neintentionata a telefonului.

Mai jos puteti vedea clip-ul de prezentare al telefonului:

14 februarie 2015

Ajută-mă să nu îmi mai revin

M-ai vrăjit. Încerc să-mi revin. Am ajuns acasă și am deschis geamul să intre frigul nopții. Poate gerul îmi va plezni obrajii pe care tocmai mi i-ai sărutat și, mă voi trezi. Poate că mă voi trezi dintr-un vis frumos. Poate realizez că totul este în mintea mea. Așa voi ști să îmi așez hotărâtă tălpile pe pământ și să merg hotărâtă, fără să mă clatin. Nu ca acum, când sunt pe nicăieri, cu capul între nori, cu inima în buzunarul tău, cu privirea pierdută de îndrăgostită, cu palmele doritoare să le simtă pe ale tale și cu nările pline de mirosul tău. 

M-ai vrăjit și încerc să-mi revin. Nu pentru că nu mi-ar plăcea starea asta, nu pentru că nu ador să mă îmbăt de fericire, ci pentru că vreau să mă asigur că într-adevăr euforia asta pleacă din fericirea pe care tu, dragul meu, doar tu ești capabil să mi-o dai.

Zi-mi că ești al meu încă o dată, zi-mi că sunt a ta, ia-mă de mână, privește-mă în ochii cum doar tu ști să o faci și zi-mi încă o dată ce vreau sa aud, măcar așa voi ști că nu ești o plăsmuire a minții mele, voi ști că ești real, așa cum este și dragostea mea pentru tine, voi ști că noi doi suntem reali, iar din realitatea noastră nu ne va smulge nimeni, poate doar niște orgolii de care ar fi bine să ne dezbrăcăm la timp și să le aruncăm în prăpastia trecutului.



***



Ce spui? Vrei să mă ajuți să nu-mi mai revin niciodată din fericire și să mă lași să te iubesc cu toată ființa mea?
 Surse foto: Pinterest

2 februarie 2015

Semnătură

Mâzgălesc fără încetare agenda, îmi tot exersez semnătura pe o filă de parcă aș vrea să mă asigur că încă sunt eu, că nu m-am pierdut pe undeva sau că m-am transformat complet. Știu că în ciuda tunsorii noi, a noii garderobe sau a locuinței schimbate, în ciuda faptului că sunt diferită de cea de ieri, cea de acum 2 ani, cea de dinainte de tine, undeva încă sunt eu. Așa că mă semnez fără încetare ca o obsedată. 

Din când în când ridic ochii spre tine. Încă ești în capătul celălalt al mesei, însă mă întreb pentru cât timp? La fiecare respirație mă aștept oarecum să te ridici și să pleci. Și să mă lași. Așa. Derutată. pierdută. Semnând. Mi-e teamă că o să mă acuzi că nu sunt persoana care ți-ai imaginat. Că nu vezi un viitor împreună, nu cel pe care ți-l dorești. Și o să pleci. Și o să mă lași. Semnând. Poate doar așa mă voi regăsi.

Nu ți-am promis nimic. Nici măcar că voi intra în viața ta. Dar am ajuns să mă dau ție, trup, inimă, suflet. Mai puțin gânduri, opinii. Spune-mi, am gresit? M-am lăsat sculptată, însă poate că la un moment dat dalta a ajuns la caracterul de oțel și te-ai poticnit. Ce faci, vei pleca? 

Vei pleca doar pentru că pașii mei nu sunt mereu în tandem cu ai tăi, chiar dacă avem aceeași direcție? Ai pleca doar pentru că uneori rămân în urmă ca o copilă bosumflată sau alteori, plină de entuziasm, ți-o iau înainte? 

Nu ți-am promis nici perfecțiune. Nici măcar dorința de a tinde spre ea. Pentru că nu aș fi eu, înțelegi?! Aș fi o altă persoană, nici semnătura nu ar mai semăna cu o mâzgăleală haotică, ar fi un nume scris caligrafic. Doresc o îmbunătățire a ceea ce deja sunt, nu o schimbare fundamentală, așa că, te rog, nu mi-o cere. Pentru că s-ar putea la un moment dat să o fac.

Nu ți-am promis o viață liniștită. Pentru că nu pot promite astfel de lucruri, când eul meu nu este liniștit. Poate doar o viață frumoasă, cu clipe memorabile. Clipe mai puțin plăcute, bune sau fenomenale. Tot ce-ți pot promite acum este o liniștire a sufletului meu în prezența ta. 

Însă nu mă ține în suspans. În nesiguranță. Mă termină. Mă termină să știu că exista posibilitatea să te retragi. Să pleci. Ce-ți cer e doar iubire și siguranță, nu mă lasa să cred că mi le poți lua oricând.


Poate de asta și semnez într-una, nu doar ca să mă regăsesc. Tu poate în următoarea clipă te ridici și pleci, însă semnătura îmi va fi loială, va rămâne.



Surse foto: Pinterest

11 ianuarie 2015

Căutătoare de fericire, nu vreo Dalilă...

Nu te uita la mine cu privirea aia criminală. Nu am nicio vină. Așa că te rog, mută-ți privirea asupra ta, asupra altcuiva, asupra trecutului tău, al vostru și nu mă condamna. Nu și tu! Am suficienți care aruncă cu pietre după mine, din diferite motive. Mută-ți privirea, sunt imună oricum, așa că doar ție-ți faci inimă rea.

Știi foarte bine că ție-ți aparține vina pentru ce s-a întâmplat, așa ca fă-ți un serviciu și nu te încărca cu ură asupra unei persoane care ți-a tăiat calea. Ești în suferință oricum, nu mai pune sare pe rană. Singurul sfat prietenesc pe care ți l-aș putea da, cu toate că indiferența pe care o am față de tine sau de situația actuală nu-mi permite să ne împrietenim, este acela de a te ridica și scutura de praful ce începe să se depună pe durerile tale vechi și sa-ți dai un restart. Încă ai timp, chipul te ajută, anii la fel. Consider că oricine, la orice vârstă o poate lua de la început. Și că toți pot iubi iar. Așa că lipsește-te de sentimentele negative și ieși din ghearele suferinței cât încă nu te cuprinde în întregime.

Nu îmi place să fiu învinovățită pentru ceva ce nu are legătură cu mine. Faptul că am acum ceva ce tu obișnuiai să ai, asta dacă ți-a aparținut vreodată, este altceva. Timpul se schimbă. La fel și oamenii. Azi ești iubit, mâine nu. Azi iubești, dar doar iubind cu mai multă ardoare și mâine, te va ajuta ca poimâine să iubești în continuare. Așa că, faptul că cel pe care-l aveai tu cândva lângă tine e acum al meu, este doar o situație care, sincer, nu prea are legătură cu mine!

Nu sunt o Dalilă vicleană, nici vreo Jolene înfumurată. Mă consider o femeie absolut normală, singurul avantaj pe care cred că-l am față de tine e independența arătată. Poate că nu i-am părut că am nevoie de salvare, de vreo fericire dobândită prin bărbat sau de vreo siguranță. Asta pentru că siguranța m-ar plictisi. Îmi place să mă risc, așa că, cu riscul de a fi considerată vreo scorpie, voi continua. Nici vârsta puțin mai mică decât a ta nu cred că m-a ajutat. 

Nu știu ce l-a atras atât de tare, dar insist: nu mă învinui! Ce vină aș avea? Că îl iubesc acum?! Asta las-o pe el să mi-o reproșeze! Privirea ta strigă "Hoațo!", însă eu nu l-am furat, ci tu l-ai pierdut! Probabil că te plafonasei într-o relație comodă și ai uitat de el, de dragostea care nu trebuie declarată în mesaje sau telefonic, ci arătată prin gesturi simple. Poate că înfrigurat într-o  relație ajunsă la temperaturi minime de către o femeie cu sentimente înghețate, l-au atras ochii mei calzi. Sau poate gălăgia râsului meu îl făcea să se simtă viu. Sau poate că îmbrățișările sincere, nu cele de disperare. Poate faptul că a mărit ritmul ca să țină pasul cu mine l-a scos din monotonie.

Oricum ar fi, l-ai pierdut! Nu știu realitatea dintre voi doi, probabil că undeva pe parcursul relației a-ți renunțat amândoi la voi. Știu doar realitatea dintre mine și el. Suntem fericiți! Da, suntem, se vede și pe fața lui! Asta pentru că zâmbetul lui îl stârnește pe al meu! Trăiesc cu gândul la el când nu e lângă mine și am făcut din el o prioritate. Se pare că efectul boomerag e pe bune! Sunt o femeie căreia nu îi lipsește nimic! Sunt mulțumitoare cu ce am și asta mă face să văd lucrurile diferit!

După cum am mai spus nu sunt o Dalilă! Nu ți l-am furat, ci l-am pus să aleagă, nimic mai mult! În alegerea lui nu am avut nimic de spus, așa cum nici tu nu ai avut! Orice ar fi ales, eu mi-aș fi păstrat direcția: spre fericire!



Surse foto: Pinterest