Sunase alarma de vreo 15 min, dar mi-era prea greu sa ma trezesc. Simțeam miros de cafea proaspătă. Am întins mâna prin pat să o caut. Nu era. Am deschis încet ochii și am privit spre jumătatea ei de pat. Nimeni. Nimic. Doar perna nearanjată. Pe noptieră erau împrăștiate pastilele. Semn că și le luase conștiinciosă în dimineața aceasta. Cu putin noroc, poate astăzi se va simți bine. Va fi iar veselă, ca înainte. Doar atât îi mai doream. Să fie veselă din toată inima. Nu doar momente. Nu doar zâmbete. Mi-era dor de ea, de așa cum era ea înainte, plină de viață. Dar o iubesc acum și mai mult, probabil că are nevoie mai mult.De o chestie eram sigur: că în ciuda bolii, în ciuda situațiilor grele care o împovărau, în ciuda strărilor proaste, a oboselii și a feței tot mai serioase, undeva în interiorul ei, era încă ea. Poate că nici ea nu-și dădea seama, dar eu știam sigur.
Avea ochii și privirea neschimbată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu