19 decembrie 2013

Bătai de inimi la unison

Sursa: http://victoriaborodin.files.wordpress.com/2012/02/cafc3a9-au-latit.jpg
Seara asta m-a marcat. Cumva în sinele meu, undeva în adânc mă simt însemnată, ca de un fier înroșit. Sunt și șocată și încântată. E o bucurie, ceva ce n-aș putea justifica, o bucurie nu atât pentru mine sau pentru că seara a decurs foarte frumos, mai degrabă o bucurie pentru amicul meu sau pentru mai mult de atât, pentru ceva mai mare, pentru o mulțime de oameni. Este cred că și amuzamentul pe care seara a avut-o si poate si atmosfera. O seara simplă, dar plină de încărcatură emoțională și conștientizări.

Seară cu gust de turtă dulce, cu aromă de scorțișoară, cu miros de ceva dulce, seară luminată de beculețele decorative care sunt pe stradă și de lumânările de pe mesele noastre. Seară liniștită, însă noi agitați.

Trecuse ceva timp de când nu mă mai văzusem cu Laur, fostul meu șef. Unul dintre cei mai geniali oameni pe care îi cunosc. Din toate punctele de vedere. Entuziasmat de orice până în măduva oaselor, curios, ambițios, genul de om care stă cu tine la povești ca o femeie, râde cu tine, știe să-ți fie frate și sprijin când și-e greu, te sfătuiește ca un amic și te ajută de parcă și-ar fi dator pe viață. Omul care mă uimește de fiecare dată când zice  că mă rezolvă cu toate că e la sute de km distanță, iar eu sunt într-un mare impas tehnologic. Totul pare atât de simplu când vorbesc cu el. La primul mieunat de al meu, vine și soluția lui. E un tip fantastic. În ochii mei un super erou.

Mă întâlnisem cu el, la o seară plină de povești și cuvinte. Nu ai cum să taci cu un astfel de om. Îți dai drumul oricât de timorat ai fi. Însă seara a fost mai magică decât mi-aș fi putut închipui. La simpla mea întrebare, pusă într-un mod banal, mi-a spus lucrul cel mai puțin așteptat: „Nu știu ce fac, sincer. Am găsit o tipă. Îmi place de ea, ieșim, ne pierdem vremea împreună, însă nu știu... nu cred că e nimic mai mult”.

Să auzi asta de la un tip, un tip care nu a iubit decât o dată în viață, și atunci s-a dat pe sine, s-a consumat vreme îndelungată, încât ia luat 3 ani să se refacă, te lasă fără cuvinte. Te blochează. Nu mai vrei să aduci în discuție nimic, decât să îl descoși... Îmi spusese pe un ton atât de natural, de parcă îmi spusese că și-a pierdut cheile, însă mie mi s-a părut cel mai frumos lucru pe care puteam să-l aud de la el...

„Uau. Și e serioasă treaba? Ești cu fluturași și nebunii din astea?”

„A, nu. Nu cred. Nu știu. Fluturi?! Nu. Știi cum e, iubești, te arzi, apoi nimic nu mai e la fel. Da îmi place tipa. E amuzantă. Și deșteaptă, bineînțeles. Lucrează în domeniul medical, cumva avem o punte comună...”
Înmuniam bezele în ciocolata mea caldă, în timp ce el îmi povestea cum s-au cunoscut, pe unde au fost și pe unde s-au plimbat, mi-a povestit despre maică-sa, mi-a arătat poze cu ei doi, apoi doar cu ea, apoi cu o potaie mică și flocoasă, probabil tot a ei, apoi am făcut o pauză să îi trimită un mesaj. Apoi încerca să-mi spună cum că nu știe nimic, că e dat peste cap, în sensul că are o oarecare reținere să se mai implice și apoi nu mai știe să trăiască în doi.

Eram atât de încântată pentru el că îi sorbeam fiecare cuvințel, iar zâmbetul meu se lărgea de la o frază la alta. Era cred că în faza de negare sau poate nu era încă conștient, însă era îndrăgostit până peste cap.
„Cum să-ți zic eu ție?! Știi, aveam viața mea deja, de 3 ani aveam chestiile mele, rutina mea, spital, alt job, clienți, întâlniri, ieșirile cu prietenii mei... Nah! Aveam autostrada mea , mergeam drept și a venit ea și acum fac slalomuri. Nu știu ce să cred...”

sursa: http://farm4.staticflickr.com/3162/3002197536_e125dfe292.jpg
I-am spus că eu știu. Să nu se grăbească, însă să lase teama și să se implice. Cu toată inima. Pentru că oricum e pierdut. Că e îndrăgostit și nu are scăpare. A râs. Am râs amândoi. Nu vroia să creadă asta, poate se credea mai puternic și stăpân pe situație, însă era în mrejele dragostei. Cumva mă bucura să îl aud vorbind așa. Mă bucuram pentru el că o să-și găsească liniștea cumva lângă ea. Mă bucuram pentru ea că o să beneficieze de toată afecțiunea lui. Mă bucuram pentru toți oamenii, în special pentru femei. Un bărbat vorbește despre iubita lui, într-un mod simplu, banal, însă deși nu știe, e atât de minunat să îl auzi. Îți dai seama că prin oricâte ai trecut, totuși un bărbat poate iubi. Se poate îndrăgosti. Poate face eforturi pentru o ea. Te inspiră și te face să mergi înainte. Asculți cu plăcere ce îți spune un bărbat despre prietena lui, pentru că ce e între ei te inspiră.

„O să răâzi, însă mi-am programat telefonul să îi dea mesaje frumoase noaptea. Hai, nu fă fața asta, poate că sună a nesimțire, însă știu că îi fac plăcere, o mulțumesc pe ea, o bucur, știi ce zic? Așa că m-am gândit la chestia asta...de ce să nu folosesc tehnologia în avantajul meu, chiar dacă sună a superficialitate?”
Până și asta mi s-a părut drăguț...

„Poate că ai dreptate. Poate că m-am îndrăgostit. Dar știi ce mi-a pus capac? Ce mi-a apăsat butonul de start? Un fel de timiditate pe care o simțeam la început din partea ei... Cum vorbea, cu delicatețe, cum își dădea părul după ureche, cum a tresărit când am luat-o de mână prima oară... Astea m-au făcut să fiu așa... Dar suficient despre mine. Zi-mi de amorașul tău!”

M-a luat cu aceleași întrebări, dacă sunt îndrăgostită, dacă e ceva serios, dacă sunt fericită. Îl simțeam cum vrea să mă distragă de la el, vroia să nu îl mai tachinez, probabil faptul că scosesem la suprafață starea lui nu era prea comod încă pentru el. Știa că nu de mult începusem să îmi petrec timp cu cineva anume. Aici eu și Laur eram la fel. Ne asemănam cumva. Arși din prea multa înflăcărare a unor iubiri cu persoanele nepotrivite, preferam să ne trăim independența, să accelerăm cu mult peste 130 km/h pe autostrăzile noastre și nimeni să nu ne zică nimic. Nu eram genul care să ne mulțumim cu relații de weekenduri, cu ieșiri scurte, cu persoane superficiale. Noi ne preferam propria persoană, propria viață, și tot ce se afla în ea. Atât.

„Îndrăgostită, aș zice că e o etichetă prea mare. Nu. Sunt entuziasmată, îmi place tipul, altfel nu am avea această discuție. E primul care m-a entuziasmat de când... știi tu! Ăsta e un semn bun, nu? La mine, poate să arate tipul super, să fie inteligent, dar dacă nu are scânteia aia, dacă nu are puterea aia de a stârni ceva în mine, e degeaba. Iar el cred că a fost magician, i-a reușit.”

Apoi i l-am descris, i-am povestit ce face, cu ce se ocupă și am început să îi spun cum mă face să mă simt: „Mă face să tac. Să vreau să tac. Știi ce greu sunt redusă la tăcere. Dar vorbește așa domol, încât mă opresc din agitația mea și îl ascult. Oh, și când vorbește, are niște gesturi așa elegante și mature, de drag să îl privești. De fapt, e elegant în toate: gesturi, vorbire, îmbrăcăminte. Aici nu e completarea mea, ci semenul meu. Ai zice că ne-am vorbit să ne îmbrăcăm în acelaș stil. Și apoi, arată bine, chiar mai bine cu barbă. Nu îi dă un aer de neglijență, ci mai degrabă îl face mai sofisticat. Știi că sunt nebună după condus, dar mă simt ca un copil de 8 ani cu el la volan. Sunt încântată, îmi sclipesc ochii de bucurie. Mă uite pe geam de parcă aș fi în New York, totul pare mai frumos. Iar când mă plictisesc, mă întorc înspre el și îl privesc. Îl studiez. E rafinat, ți-am spus?
sursa:http://graphics8.nytimes.com/images/2012/05/20/travel/20DRIVE_SPAN/20DRIVE_SPAN-articleLarge.jpg

Ah, să vezi, îmi face toate poftele. Conduce cu viteză pentru că știe că asta îmi mărește zâmbetul, mă trezește dimineața ca să mă scoată la cafea, pentru că știe că e plăcerea mea maximă, iar cafeaua băută în doi are cu totul alt gust. Când știe că mă plictisesc, mă ia cu el la muncă, profită de fiecare secundă în care putem fi împreună. Îmi explică cu răbdare tot ce vreau să știu, iar când îmi spune despre munca lui absolut mă fascinează... 

Avem amândoi viețile noastre, suntem ocupați cu propriile destine, cu responsabilitățile pe care le avem, dar cumva ne regăsim unul pe altul printre sms-uri, printre telefoane scurte. Iar seara, când terminăm alergătura, ne tragem sufletele unul în prezența celuilalt. Ne retragem, unul în altul. O atingere de mână și ne înviorăm...”


Vorbeam și vorbeam într-una și brusc am realizat ceva: că îi scosesem lui Laur paiul din ochi, când eu aveam o bârnă! Îi scosesem în evidență că e pierdut, că e îndrăgostit, când eu vorbeam cu înflăcărare despre un așa zis entuziasm de-al meu. Nu mă văzusem pe mine în oglindă, pentru că de la brâu în sus eram înconjurată de fluturi și eram orbită de ceea ce ceilalți ar fi numit...iubire.

5 decembrie 2013

Cadou magic


Sursa: https://encrypted-tbn1.gstatic.com/images?q=tbn:ANd9GcQQ08053m8jE17BuKCAYrUFZBK3fJ-wByDEZPpv5Q6HkMbCEwl9_rp8Kcqw
A început luna magică, plină de lumină, unde realitatea pare basm sau basmul realitate. Nu ne mai pasă (prea tare) de frigul de afară, ne bucurăm că înghețăm alături de cei dragi, ne bucurăm că deși ieșim de la muncă pe întuneric, vedem luminile și instalațiile decorative de prin oraș, ne bucurăm că deși e aglomerat peste tot, iar noi ne grăbim, e un zumzet și un freamăt aparte și chiar dacă marketingul magazinelor ne cam trage chintă, ne bucurăm de reducerile de care avem parte. Încercăm să ne bucurăm de toate și de cât mai mult... Cumva decembrie ne cucerește cu tot ce este, poate că de asta ne este atât de dragă.

Nu sunt fana iernii, n-am fost și nu știu dacă o să fiu vreodată. Dar mă bucur de senzațiile și sentimentele pe care mi le oferă. Dar asta, cumva, se datorează acestei luni sub a cărei magie pic și eu: întunericul lăsat de la 4 și ceva, ciocolata caldă dintr-o cafenea, mirosul de turtă dulce, ceaiurile aromate, biscuiții cu scorțișoară, fularele lungi, puloverele pufoase, UGG-urile sau cizmele lungi, mâinile ascunse în fundul buzunarelor de la palton, nasul roșu, obrajii roși, privirea de copilă. Ador serile în care după o zi lungă în care am înghețat pot să stau cu un ceai fierbinte lângă fereastră, să stăpânesc cu privirea un oraș de poveste, un oraș făcut să fie fascinant și să ascult colinde sau Nicu Alifantis- Decembre. Mă liniștesc, îmi potolesc agitația interioară, îmi calmez temperamentul.

E luna în care e frumos să te lași cuprins de tot ce ți se poate oferi, mai ales că luna ianuarie e goală și nu îți dă nimic. La entuziasmul nostru se adaugă și cadourile pe care ni le facem noi, moșii. Lăudați-vă fiecare cu ce primiți de Nicolae sau de Crăciun.

Eu mi-am pus ghetuțele. Însă ce deja am primit nu încape nici într-o cizmărie.

Un zâmbet.

Nu, nu mai multe, unul, dar mare, larg, care se află pe chipul meu. E lipit de mine. Izvorăște de undeva din interior și deși în majoritatea timpului nu îl văd, îi simt căldura. Și puterea. Văd cum oamenii se uită mirați sau zâmbesc și ei la rândul lor. Simt că explodez, iar zâmbetul ăsta mă răcorește cât de cât. 

Nu, nu o serie de zâmbete. Nu diferă de cel de acum 5 minute. E același. Nu e zâmbetul unei glume, nu e zâmbetul de mulțumire, nu e zâmbetul reîntoarcerii acasă, nici măcar zâmbetul pe care îl am când mi se așează pisica în brațe și toarce. E altul. Semnifică ceva. E magic.


Trebuie să îl vezi ca să înțelegi.

Sursa: http://3.bp.blogspot.com/-BzshUIiQoGs/TxH25I3P7oI/AAAAAAAAGaQ/-2T3wDXQPSY/s1600/Brasov-iarna.jpg