3 septembrie 2015

La drum. Împreună.

Era un drum lung, probabil obositor, dar cu siguranță frumos. Frumos pentru că urma să-l facem în doi. Împreună.  Era laitmotivul nostru. Cuvântul spus cu zâmbetele pe buze. Ne așteptam la întâmpinarea greutăților, dar eram pregătiți pentru ele oarecum, iar euforia călătoriei era mult mai mare.
Stăteam tăcută in dreapta lui, priveam drumul. Se înnopta.  M-am întors să văd cum e el. Părea să fie prins în liniște și în plăcerea condusului. Muzica se auzea încet. Plutea o pace în mașină.
Mă simțeam ca acasă. Atâtea amintiri frumoase strânsese mașina asta... martoră la atâtea întâmplări. Prima glumă, prima întâlnire, prima ploaie care ne-a făcut să ne adăpostim în ea, prima drumeție, primul cadou dăruit, primul ținut de mână. Mi-am exprimat bucuria de atâtea ori aici, de a ajuns mai ceva decât cutia Pandorei. De fapt, ce?! Mi-am exprimat orice stare: mă cunoaște tristă, furioasă, uitucă, neastâmpărată, plictisită, împrăștiată; am cântat în ea, am strigat de încântare, m-am smiorcăit sau am dat muzica la maxim.
M-a izbit pentru a mia oară. Omul ăsta, bărbatul ăsta de lângă mine îmi aparținea. Era al meu. Și știam asta fără îndoială. Acum tăceam amândoi de vreo oră. Nu trebuia să vorbim. Ajunsesem la profunzimea în care discuțiile banale despre vreme sau aglomerația drumului nu erau necesare. Sufletele noastre alăturate umpleau toată atmosfera oricum. Din când în când ne mai priveam, ne mai luam de mână sau mă întindeam să îi sărut brațul. Da, îmi aparținea!
Motivul sau motivele pentru care mă alesese erau diverse, uneori eram curioasă să le aflu, dar la sfârșitul zilei tot ce conta era că sunt a lui. De ce m-am îndrăgostit eu de el? Pentru că mi-a demostrat că poate fi bărbat și dacă mă iubește. Și dacă mi-o spune. Și dacă mi-o arată. Și dacă nu mă repezește sau nu mă pune la punct când sunt haotică sau vulcanică. Mi-a dat valoare. M-a pus mai presus decât poate mi-era locul. M-a lăsat să-mi pun tălpile goale pe bordul mașinii fără să cârâie.
Făcea iubirea să fie un lucru atât de ușor și de plăcut. De simplu. Și oh, cât adoram eu lucrurile simple! Pentru că aveam un prost obicei să complic totul. Dar nu și acum, nu și asta. Îl căutam cu privirea și-mi trecea orice supărare. O simțea, o înțelegea, o calma. Momentul lui de relaxare era seara când ne vedeam și se cuibrea, cât era el de mare, în brațele mele. Vorbeam într-una, despre orice: cărți, filme, mașini, motoare, poșete, boli, religie, familie, chestii juridice sau de comunicare de brand. Îmi plăcea să îi explic reclamele, să îi spun realitatea din spatele ei. El mereu îmi explica mânărilile de la procese.

Ne era bine. Și plecasem la drum împreună. Nu, nu acum, ci în momentul în care am acceptat să intru pentru prima oară în mașina lui. Bani pentru combustibil ca drumul să ne fie cât mai lung nu aveam, dar voință și alte resurse, cu siguranță da.