19 februarie 2014

Întrebare fără răspuns

Mă uitam la ea și nu știam ce să cred. Era o glumă, vroia să mă tachineze sau era serioasă? Mă uitam în ochii ei albaștri și nu înțelegeam de unde venea întrebarea: o simplă curiozitate, o oarecare frică, o amenințare, o întrebare negândită, banală? Iarăși zic: O glumă?

Avea un zâmbet pe față, dar oare zâmbetul ei masca ceva, vreun sentiment? Mi-era frică. Mereu îmi fusese frică c-o să vină clipa când o să mă întrebe asta.

Dar până la urmă, ce era cu întrebarea asta? De unde și până unde?! Ca ce chestie? De unde făcuse legătura asta?!

sursa: http://bit.ly/1kYwFBW
-Mi se pare frumoasă... poate ce-a mai frumoasă din gașca ta. Adică, eu ca femeie cred asta! Noi suntem foarte critice una cu alta. Nimic nu ne convine. Ne invidiem una pe alta, chiar și dacă trecem pe stradă una pe lângă alta. „Vai, ce palton colorat are!” sau „E bine să fii slabă, dar nici ca asta”, „Uită-te cum e tunsă!”. Știi ce zic? Însă ea mereu mi s-a părut frumoasă. Uită-te la ea. Nu, serios acum, uită-te la ea!

Fără să fiu conștient, chiar mi-am întors privirea la ea. Stătea pe partea cealaltă a mesei, aproape de capătul celălalt al ei. Vorbea  cu ceilalți. Zâmbea. Am zâmbit și eu. Într-adevăr, era o ființă frumoasă.

-E finuță. Are așa, un aer sofisticat, nu știu cum anume, chiar și dacă e cu un pulover larg, pare elegantă. Poate din cauza buclelor. Și pare genul care nu se străduiește prea mult. Un gloss, un rimel și iese pe ușă. Norocos va fi prietenul ei, nu va trebui să stea după ea. Vă știți de atâta timp. Cum de nu v-ați cuplat?

Vroiam să cred că întrebarea Simonei era inofensivă. Că era dintr-o simplă curiozitate.

Ce puteam să răspund? Puteam să fiu sincer sau să zic că pur și simplu nu am fost interesat de ea? Era întrebarea la care nu puteam și nu vroiam să îi răspund. Nici măcar în joacă. Pentru că chiar dacă răspundeam sec, banal, chiar dacă evitam întrebarea, inima mea știa adevărul.

Și cum puteam să fiu sincer și să îi răspund că mi-a fost frică? Că am fost atras de focul ei interior, foc ce ardea parcă într-un munte, dar că m-am retras de frica flăcărilor din privirea ei? Că am văzut o ființă determinată, puternică, care nu ar fi avut nevoie de mine? De siguranța pe care eu i-aș fi putut-o oferi?

Aș fi părut un laș în fața iubitei mele dacă i-aș fi spus că nu am intrat într-o relație cu fata pe care am adorat-o din prima secundă pe care am văzut-o din cauză că nu am crezut că i-aș fi fost suficient. Nu aș fi știut să o iubesc. Era mult prea imprevizibilă. Avea nevoie să îi fiu prieten, tată, iubit, frate, vecin, munte și mare, stâlp și lumină, toate separat și toate la un loc. Nu am știut cum să o iubesc. Nu o înțelegeam. Și de aici pornea teama mea.

Mă intimida. Mă intimida prin fizicul ei, prin inteligența ei, prin ambiția și determinarea ei, mă intimida și până și în momentele ei de visare. Aș fi dorit să o iau în brațe, dar dacă nu de asta ar fi avut nevoie. Nu, m-am retras. Am privit-o de la distanță. Mi-a fost frică să nu mă înnec în furtuna vieții ei. Nu de alta, dar m-ar fi lăsat în urmă și nu m-ar fi salvat, nu m-ar fi tras după ea dacă nu aș fi fost în stare să țin pasul.

Nu puteam să îi spun Simonei nimic din toate astea, cum s-ar mai fi putut uita la mine la fel? Ce fel de bărbat dă înapoi când are dragostea în față? Nu ar fi înțeles.

Așa cum nici ea nu m-a înțeles când m-am retras. M-a privit până în suflet și înapoi și apoi mi-a zis:

 „O să fiu marele tău regret, să știi. Mereu o să trăiești cu asta. Mereu cu o sete nepotolită după mine.”
sursa: http://bit.ly/1bmFAtO