28 decembrie 2010

Încă o dată copil...

Iarna, fără să realizăm, ne dorim să fim iar copii. Aşteptăm să mergem la săniuş, să ne bulgărim, chiar dacă partenerii de joc se schimbă. Nu mai este tăticul nostru, sau copilul unui prieten de familie, ci gaşca de care aparţinem. Şi aşteptăm cu aceeaşi nerăbdare ca acum 15 ani, să ne aşezăm pe o sanie şi un prieten să ne tragă. Ni se urcă sângele în cap de la adrenalină când ne dăm cu pungile pe derdeluş, loviturile le îndurăm ca nişte eroi, iar gerul de afară se face nesimţit. Apoi, cu picioarele şi mâinile îngheţate, cu nasul roşu, cu pantalonii rupţi şi plin de vânatăi, intrăm într-o casă unde miroase a scorţişoară şi turtă dulce. Şi continuăm joaca de copii.
Sau adorăm să mergem în parcul de distracţii, să ne dăm în toate chestiile, să râdem ca nebunii, să nu ştim cât e ceasul, să ameţim în roată şi să ne pierdem banii sau telefonul. Iarna ne prosteşte. Scoate la iveală copii din noi, şi oricât de maturi am vrea să părem, nu rezistăm tentaţiilor.
De câţiva ani îmi doresc să fiu iar copill. Să fac tot ce n-am făcut când am avut ocazia. Nu mi-am rupt niciodată mână sau piciorul, nu mi-am spart niciodată capul. Nu că mi-aş dori. Nu. Dar cu siguranţă au fost câteva lucruri pe care nu le-am făcut. N-am fost genul care să dau bătăie de cap părinţilor, dar le-am avut şi eu pe ale mele. Şi apoi, faptul că am crescut mă sperie, pentru că îmi doresc să fiu încă mică şi să repet lucrurile  la nesfârşit.
Aseară am avut ocazia să fiu iar copil. Împreună cu nişte prietene, am mers în parcul de distracţii. Am fost atât de entuziasmată, de aş fi luat locul şi unui copil de 5 ani în carusel. De fapt, chiar m-am supărat când la unele chestii nu aveam voie să mă dau, pentru că era limită de vârstă, şi mi-era ciudă pe toţi piticii care se urcau. În cele care am avut voie, în maşinuţă, în roată şi încă câteva prostii, mi-a plăcut la nebunie, iar căciula din capul meu adăuga un plus la copilăria mea.
Nu ştiu cine m-a pus, dar la sfârşit m-am dat într-o chestie groaznică. Mă învârtea în două sensuri deodată. Groaznic. Numai când îmi aduc aminte, mi se face rău. Nu începuse aia să se învârte de 30 de secunde, că m-am aplecat, mi-am luat capul în mâini şi am închis ochii. Auzeam doar urletele de bucurie a unor băieţi şi râsetele altora de pe margine. Am auzit afirmaţii de genul: "Săraca!", care m-au enervat şi m-au făcut să-mi doresc şi mai mult să fiu pe pământ. Simţeam că mi-e rău, ameţisem şi etc. Nu-i necesar să mai spun. Cele 5 minute sau câte or fi fost pentru mine au durat cât o copilărie întreagă. Mă săturasem, mi se făcuse rău şi doream cu tot dinadinsul să se termine. Exact ca un copil de 12 ani, care abia aşteaptă să crească mare.
Clar seara a fost stricată. Mi-au trebuit 5 minute să pot să merg normal. Şi cel mai groaznic e că n-am putut să conduc. SĂ CONDUCCCC! Am condus cu febră, cu mâna luxată, cu cârcel la picior, am condus obosită, am condus chiar dacă dormisem 4 ore în 3 zile, am continuat să conduc chiar dacă de la oboseală vedeam o luminiţă verde în partea stângă. iar acum, simţeam că maşina se învârte, vedeam volanul rotund ca pe chestia aia, luminile mă deranjau şi căldura din masină maxiniza totul. A fost crâncen. Toată seara am stat în pat, incapabilă să vorbesc sau să mă mişc. Încă o dată: CRÂNCEN!!!
 Dacă încă eram copil, chiar dacă aş fi ameţit, aş fi continuat să mă bucur, m-aş mai fi dat încă o dată doar de senzaţie, şi aş fi făcut totul să merite. Cu părere de rău am realizat că a trecut perioada copilăriei, chiar şi cea a adolescenţei e pe ducă, deşi, o parte din mine e copil încă. Asta o spun cu martori. Doar ameţindu-mă, am descoperit că nu mai vreau cu aceeaşi intensitate să fiu mică. Pot să mă bucur de mult mai multe lucruri acum, pot fi şi copil şi adult. Joc cum îmi convine. Atunci eram limitată, mă ameţeam în parcul de distracţii, degeram la bulgărit, mă loveam la săniuş, şi mă certam cu prietenii când jucam "ascunsea", apoi ajungeam acasă şi epuizată, mă culcam. Acum ştiu că pot să le fac pe acestea şi apoi să mă distrez cu "jocurile" tinereţii. Am alternative. Ştiu ce mă face să mă simt bine, şi am să evit caracatiţele :)). Asta pentru că vârsta mi-a descoperit limitele...

23 decembrie 2010

Scrisoare catre Santa...

Draga Mos Craciun,

Anul acesta am fost foarte cuminte (cu martori ca am fost!!!) si mi-am facut si temele la timp si-am luat si bacu (serios, tot cu martori). Si serios ca am... intrat la facultate. La buget inca.:> Le-am zambit strainilor, asa cum cineva m-a sfatuit sa fac, si am ajutat cativa batranei in diverse lucruri. Am invatat sa fac si gogosi, si acum spal vasele zilnic. Curatenie in camera nu prea fac, ce-i drept (nu-i stramb), dar ma chinui nici sa nu fac dezordine. Deci, per total,  sunt model demn de urmat.
In consecinta, te rog sa-i aduci p...isicii mele multe-multe conserve Whiskas, nu Darling ca face alergie si se scarpina des. Mai adu-i si o unghiera ca am observat ca are unghii mari si fara sa vrea, saraca ma zgarie. Lu' mama un palton nou, ca anu asta nu si-a luat (inca), iar alea din anii trecuti i-am zis ca nu se mai poarta. Tata nu prea are pretentii, dar eu am. Stii, Mosule, ca eu am gusturi simple, ma multumesc cu ce-i mai bun. Deci, adu-i schiuri noi. Alea din Rossignol. In fine. La mine e simplu. Da, anul acesta nu-ti mai dau batai de cap, nu te mai trimit sa cauti cadouri prin toate magazinele, nu iti mai dau liste cu papusi Barbie hidouase, sau mashinute cu telecomanda. Nu, nici fuste, nici rochite (ba, poate una), strampi am suficienti, multumesc, geanta mi-a adus Nicolae, esarfe las-o pentru iepuras, ca-i mic si nu poate cara orice. Nu! Anul asta n-am pretentii. Adu-mi prietenii engleji acasa. Atat. Ca de cadouri se ocupa ei. :D

Cu multa dragoste si recunostinta,
Portocalia ta preferata.



P.S.: Anu asta nu ti-am mai scris in germana, ca stiu ca-i criza si n-ai bani sa te duci sa ti-o traduca.

14 decembrie 2010

My Love Story.


Am văzut-o crescând şi am iubit-o de ceva vreme. Am iubit-o încă de pe când era copilă şi se juca în curte. Îmi placea să vin cu ai mei în vizită, pentru că aşa puteam vedea ce fiinţă interesantă era. Eram la începutul adolescenţei şi-mi plăcea această copilă temperamentală.  Eram fascinat de modul cum făcea şi rezolva ea lucrurile, de vehemenţa pe care o manifesta, de repezeala şi impulsivitatea ei.

Nu era ca cele de vârsta ei, nu alerga după fluturaşi, nu îmbrăca păpuşi Barbie şi nu stătea cu fetele. La 8 ani avea o tunsoare gen Mowgli, umbla desculţă prin curte şi era adesea la nisip. Zicea că vrea să construiască clădiri când va creşte. La 10 ani spăla câinii vagabonzi, spre oroarea multora, şi vroia să se facă veterinară. Apoi, la câteva luni a zis că nu mai vrea, că n-ar fi drept să facă injecţii unui amărât de câine. Dar mi-a zis că din consideraţie pentru animale, nu va mai manca carne. Şi deşi avea doar un deceniu pe acest pământ, şi-a ţinut cuvântul. 

Pe când avea ea 12-13 ani, s-a întâmplat ceva, nu-mi aduc aminte ce, dar o vreme îndelungată ai noştri nu s-au mai vizitat. Începusem să uit de felul ei cum era, mai ales că eram adolescent în toată regula, liceul duduia de cei de vârsta mea şi cu toţii încercam să ne maturizăm. Dar s-a făcut cumva că ai mei au insistat să ne ducem la ei, aşa că m-am dus. Era primăvară-vară, curtea şi grădina arătau superb, adia un vânt cald care împrăştia parfumul prospeţimii. Tot ce lipsea era ea jucându-se la nisip, sau stând pe vreun fotoliu din nuiele cu vreun pui de pisică în mână. Am întrebat-o pe maică-sa unde era, iar răspunsul ei a fost: „De parcă n-ai cunoaşte-o! Umblă toată ziua într-o gaşcă de băieţi, făcând tot felul de năzbâtii. Mereu mi se plâng vecinii, dar n-am ce să-i fac. Am încercat să-i sugerez că e vremea să treacă într-un cerc de fete, să meargă cu ele la balet, sau să înveţe vreo limbă străină, dar de unde! Nici să n-audă! Acum, e cu băieţii la fotbal!”. Pe cuvânt dacă înceta fata asta să mă şocheze.

Ca de altfel toată lumea, mă întrebam şi eu, şi într-un fel abia aşteptam să văd cum va fi când va deveni domnişoară, când va creşte. Gândirea ne era limitată la faptul că va fi încă într-o gaşcă de băieţi, făcând-o pe maică-sa să se cutremure şi să implore cerul să nu fie aşa, jucând fotbal sau jocuri video, că va fi în fiecare weekend pe munte, că  se va da pe skate şi că la nunta ei îşi va lua un hanorac în caz că-i va fi frig.

Apoi am început să nu mai merg cu ai mei în vizite, mă plictiseau şi preferam să-mi petrec timpul cu cineva care n-avea peste 35 de ani. Îl mai întrebam pe fratele ei ce mai face, mă simţeam dator să intreb despre familia lui, iar el îmi povestea multe nebunii din ce făcea, mi-a povestit cum era să fie exmatriculată din şcoală, cum şi-a rupt mâna căzând din copac şi altele.  Dar, la scurt timp după ce a dat examenul de capacitate, ceva s-a schimbat. Ea a intrat la cel mai bun liceu din judeţ –surprinzător, la cât timp acorda ea învăţăturii- şi dintr-o dată povestirile despre ea s-au schimbat.  Îşi părăsise gaşca, pentru că erau imaturi şi reuşise să-şi facă o prietenă. A început să aibe alte preocupări, deşi nimeni nu ştia exact ce. Mihai mi-a zis că e schimbată, că e diferită.

Am fost chemat de Mihai la un grătar împreună cu câţiva colegi de facultate şi mare mi-a fost mirarea când dintre ceilalţi care ajunseseră înaintea mea, s-a desprins o fată evident mai tânără decât restul grupului şi m-a salutat. M-am uitat câteva secunde să fiu sigur că nu mă înşel, dar da, era ea. Înaltă, slabă, bronzată, aceeaşi ochi reci, aceeşi privire ironică, părul ei crescuse frumos, ondulat,  dar era prins neglijent într-o coadă de cal. Nu-mi venea să cred că puştoiaca de 10 ani, se transformase în acea domnişoară care în mod sigur, dar inexplicabil, avea ceva de nu-ţi puteai lua ochii de pe ea.

Undeva îi dispăruse impulsivitatea sau poate că se controla, avea mişcările mai lente, mai leneşe, vorbea mai rar, deşi avea acelaşi ton de domnişoara-ştie-tot ca la 8 ani. Vroiam s-o intreb mai multe, să stau cu ea de vorbă, dar aveam o teamă, atitudinea ei mă ţinea la distanţă. Eram curios să văd la vârsta de 17 ani ce dorea să devină, vroiam să văd dacă încă era vegetariană, dacă încă vorbeşte la fel de mult, dacă  încă se cutremură pământul când râde, dacă o mai ascultă câinii de pe stradă, dacă încă se mai crede şefa câinilor şi regina pisicilor.

 Am recunoscut puştoaica energică când am jucat fotbal. Am revăzut în ea dorinţa de a câştiga, voinţa de a lupta pentru ce vroia. Iar ea vroia mingea. Mă uimea curajul şi puterea ei de a se băga între băieţi de două ori mai puternici şi mai înalţi ca ea, cu câtă uşurinţă le lua mingea, mă făcea să râd urletul ei victorios când dădea vreun gol şi-i lăsa pe toţi fără cuvinte.  Atunci, atunci a fost momentul când am realizat că mi-era dragă.

                                                           -To Be Continued-