14 decembrie 2010

My Love Story.


Am văzut-o crescând şi am iubit-o de ceva vreme. Am iubit-o încă de pe când era copilă şi se juca în curte. Îmi placea să vin cu ai mei în vizită, pentru că aşa puteam vedea ce fiinţă interesantă era. Eram la începutul adolescenţei şi-mi plăcea această copilă temperamentală.  Eram fascinat de modul cum făcea şi rezolva ea lucrurile, de vehemenţa pe care o manifesta, de repezeala şi impulsivitatea ei.

Nu era ca cele de vârsta ei, nu alerga după fluturaşi, nu îmbrăca păpuşi Barbie şi nu stătea cu fetele. La 8 ani avea o tunsoare gen Mowgli, umbla desculţă prin curte şi era adesea la nisip. Zicea că vrea să construiască clădiri când va creşte. La 10 ani spăla câinii vagabonzi, spre oroarea multora, şi vroia să se facă veterinară. Apoi, la câteva luni a zis că nu mai vrea, că n-ar fi drept să facă injecţii unui amărât de câine. Dar mi-a zis că din consideraţie pentru animale, nu va mai manca carne. Şi deşi avea doar un deceniu pe acest pământ, şi-a ţinut cuvântul. 

Pe când avea ea 12-13 ani, s-a întâmplat ceva, nu-mi aduc aminte ce, dar o vreme îndelungată ai noştri nu s-au mai vizitat. Începusem să uit de felul ei cum era, mai ales că eram adolescent în toată regula, liceul duduia de cei de vârsta mea şi cu toţii încercam să ne maturizăm. Dar s-a făcut cumva că ai mei au insistat să ne ducem la ei, aşa că m-am dus. Era primăvară-vară, curtea şi grădina arătau superb, adia un vânt cald care împrăştia parfumul prospeţimii. Tot ce lipsea era ea jucându-se la nisip, sau stând pe vreun fotoliu din nuiele cu vreun pui de pisică în mână. Am întrebat-o pe maică-sa unde era, iar răspunsul ei a fost: „De parcă n-ai cunoaşte-o! Umblă toată ziua într-o gaşcă de băieţi, făcând tot felul de năzbâtii. Mereu mi se plâng vecinii, dar n-am ce să-i fac. Am încercat să-i sugerez că e vremea să treacă într-un cerc de fete, să meargă cu ele la balet, sau să înveţe vreo limbă străină, dar de unde! Nici să n-audă! Acum, e cu băieţii la fotbal!”. Pe cuvânt dacă înceta fata asta să mă şocheze.

Ca de altfel toată lumea, mă întrebam şi eu, şi într-un fel abia aşteptam să văd cum va fi când va deveni domnişoară, când va creşte. Gândirea ne era limitată la faptul că va fi încă într-o gaşcă de băieţi, făcând-o pe maică-sa să se cutremure şi să implore cerul să nu fie aşa, jucând fotbal sau jocuri video, că va fi în fiecare weekend pe munte, că  se va da pe skate şi că la nunta ei îşi va lua un hanorac în caz că-i va fi frig.

Apoi am început să nu mai merg cu ai mei în vizite, mă plictiseau şi preferam să-mi petrec timpul cu cineva care n-avea peste 35 de ani. Îl mai întrebam pe fratele ei ce mai face, mă simţeam dator să intreb despre familia lui, iar el îmi povestea multe nebunii din ce făcea, mi-a povestit cum era să fie exmatriculată din şcoală, cum şi-a rupt mâna căzând din copac şi altele.  Dar, la scurt timp după ce a dat examenul de capacitate, ceva s-a schimbat. Ea a intrat la cel mai bun liceu din judeţ –surprinzător, la cât timp acorda ea învăţăturii- şi dintr-o dată povestirile despre ea s-au schimbat.  Îşi părăsise gaşca, pentru că erau imaturi şi reuşise să-şi facă o prietenă. A început să aibe alte preocupări, deşi nimeni nu ştia exact ce. Mihai mi-a zis că e schimbată, că e diferită.

Am fost chemat de Mihai la un grătar împreună cu câţiva colegi de facultate şi mare mi-a fost mirarea când dintre ceilalţi care ajunseseră înaintea mea, s-a desprins o fată evident mai tânără decât restul grupului şi m-a salutat. M-am uitat câteva secunde să fiu sigur că nu mă înşel, dar da, era ea. Înaltă, slabă, bronzată, aceeaşi ochi reci, aceeşi privire ironică, părul ei crescuse frumos, ondulat,  dar era prins neglijent într-o coadă de cal. Nu-mi venea să cred că puştoiaca de 10 ani, se transformase în acea domnişoară care în mod sigur, dar inexplicabil, avea ceva de nu-ţi puteai lua ochii de pe ea.

Undeva îi dispăruse impulsivitatea sau poate că se controla, avea mişcările mai lente, mai leneşe, vorbea mai rar, deşi avea acelaşi ton de domnişoara-ştie-tot ca la 8 ani. Vroiam s-o intreb mai multe, să stau cu ea de vorbă, dar aveam o teamă, atitudinea ei mă ţinea la distanţă. Eram curios să văd la vârsta de 17 ani ce dorea să devină, vroiam să văd dacă încă era vegetariană, dacă încă vorbeşte la fel de mult, dacă  încă se cutremură pământul când râde, dacă o mai ascultă câinii de pe stradă, dacă încă se mai crede şefa câinilor şi regina pisicilor.

 Am recunoscut puştoaica energică când am jucat fotbal. Am revăzut în ea dorinţa de a câştiga, voinţa de a lupta pentru ce vroia. Iar ea vroia mingea. Mă uimea curajul şi puterea ei de a se băga între băieţi de două ori mai puternici şi mai înalţi ca ea, cu câtă uşurinţă le lua mingea, mă făcea să râd urletul ei victorios când dădea vreun gol şi-i lăsa pe toţi fără cuvinte.  Atunci, atunci a fost momentul când am realizat că mi-era dragă.

                                                           -To Be Continued-

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu