Aruncă-mă!

Nu, nu pot dormi. Nu pot să dorm, refuz. Nu pot sa dorm, mă visez. Și mă visez cum nu știu dacă voi
mai fi vreodată. Ceea ce e chinuitor!

Mă visez iar cu zâmbetul până la urechi, cu sclipirea aia în ochi de care te îndrăgostisei, mi-e dor de viața fără griji, fără limitări de timp pentru activitățile noastre, fără cunoștința durerii. Mi-e atât de dor de mine de atunci! De ființa aia sănătoasă ce râdea zgomotos, de simțeai vibrații în suflet când erai în preajma mea. Mi-e dor de mine, cea peste care timpul și viața nu apăsase! Mi-e dor...

Mi-e dor de verile pentrecute împreună la bunici, mi-e dor de prietenia ta, mi-e dor de adolescența și iubirea ce le-am trăit, parcă nu demult, așa-i?

Nu pot să dorm, când mă gândesc la ce eram, la ce și la câte ne promisesem, câte îți promisesem și mi-e ciudă că am ales calea opusă direcției tale. Da, tu ai fost fidel visului și promisiunii noastre, eu am plecat, eu m-am răzvrătit într-o furie neînțeleasă, însă specifică mie.

Acum suntem doar străini, doar trecătorii de altădată unul în viața celuilalt, doar niște amintiri ce pot deveni dureroase. Ai fi vrut să mai stau, dar știi ca atunci când simt plictiseala, fug. Am fugit de tine, de noi sau doar de mine?! Cine știe, însă țin minte că în seara aceea m-am ridicat brusc de pe bancă și ți-am zis că facultatea de Drept nu e pentru mine, că vreau să dau al Teatru. Că vreau să fiu artistă.

Dar m-am plictisit și de asta, în anul 2 am renunțat și m-am apucat de scris. Și am umblat prin cercurile scriitorilor. Și am lansat carte. După carte. Fără să realizez, inspirate din tine, din iubirea noastră. Până când amintirile și iubirea dăruită au secătuit.

Și am căutat iubiri profunde și inspiraționale, dar nu am găsit. Probabil că mi-a fost dat să iubesc doar o dată în viața asta. Și te-am lăsat.

Așa că m-am mutat pe malul mării, și stau în fiecare seara ca apusul să mă îndemne la vreun sentiment. Îți zic, doar indiferență.

Nu te-am căutat niciodată. Nu mi-am dorit să cunosc suferința în parametrii ei reali, doar să mi-o imaginez și să o scriu.

Îmi imaginez fericirea ta, viața ta, și mi se strânge inima. Probabil că dacă aș fi sinceră cu mine, aș recunoaște că te iubesc! Că am luat o decizie radicală atunci, ar fi trebuit să te mențin în viața mea. Ar fi trebuit să mă las iubită de tine! Dar am fost prea individualista și, iată-mă aici, singură, doar eu cu soarele. Tot un apus, ca în ultima noastră seară.

Însă niciun șuierat. Nicio șoaptă de-a ta în urechea ta. Niciun deget de-al tău care să-mi dea părul după ureche. Nimic! Doar un soare la fel de indiferent ca și mine!

În fine, am zis că nu te-am căutat, însă scrisoarea aceasta trimisp la adresa bunicului tău este singura pagina pe care am scris-o în ultimii 2 ani. Așa că mi-am călcat pe inimă și am trimis-o.

Arunc-o!

Arunc-o, aruncă-mă și pe mine uitării și aruncă și amintirile cu mine. Nu mai sunt nimic din ce-am fost. Doar ce mi-am dorit într-un moment de nebunie să fiu.

Surse foto: Pinterest