E normal să fug. Pentru
mine sau mai bine zis, la mine, e normal să fug. Să plec. Că nu fug. Nu rup
pământul. În cel mai rău caz iau un taxi la întâmplare și îi zic să mă ducă
unde crede el de cuviință, dar să nu depășească taxa de 15 lei, nu sunt dispusă
să dau taximetristului mai mult. De acolo fac autostopul și ajung spre
niciunde. Așadar, nu fug, doar plec. Și într-un final mă întorc. De cele mai
multe ori cu pielea măslinie, mai grasă cu 4-5 kg, mai boemă, cu părul
dezordonat, lăsat natural, ondulat. Mereu radiantă, zâmbitoare, plină de
energie, jucăușă, gata să intru în rolul lui David și să înfrunt orice Goliat.
Nu am un loc al
meu în care mă retrag, mereu e altul. Fie undeva la țară, într-un sat uitat de
lume, fie la mare, fie într-un oraș total necunoscut, fie într-o cafenea
aglomerată. Depinde și cât timp am la dispoziție pentru a mă regăsi.
Anul trecut m-am
regăsit în tine. M-am regăsit întâlnindu-te pe tine. Și a fost simplu,
descoperindu-te pe tine vedeam cum sunt eu, uneori eram opusul tău, alteori
eram oglinda ta. M-am regăsit în plăcerile tale, în faptele tale, în visele tale,
m-am regăsit în gândurile tale... Da, recunosc. A fost un șoc când m-am regăsit
în inima ta.
Acum plec să mă
regăsesc din negura care mă înconjoară. Totul este obscur. Nu știu exact ce îmi
doresc, ce vreau. De fapt știu, dar tot amân. Știu unde trebuie să mă îndrept,
dar momentan sunt amorțită. Obosită, stresată, plictisită. Vreau să mă reculeg
aventurându-mă undeva. Vreau să schimb fie și pentru câteva zile decorul.
Mă bântuie dorul
de mare. Mă bântuie și în vise, nu îmi dă pace. Așa că o să îi dau eu curs. O să
mă duc la mare. Am nevoie să simt nisipul fierbinte, să îmi afund tălpile în
nisip și să mă murdăresc de un praf alb. Vreau să îmi desprind părul și să-l
las în bătaia brizei și a soarelui. Vreau să ajung pe plajă și să-mi las
perechea de stiletto în apă, să îmi scot sacoul și să mă așez pe el, să-mi tai
scurt pantalonii, să rămân în maieul lărguț de mătase. Vreau să mă calmez, să
ascult marea cu valurile ei, să îmi cânte și să mă încânte, să simt miros de
sare, să mă topesc sub mângâierile soarelui și să mă opresc. Să îmi opresc gândurile,
agitația ce mă reprezintă. Să închid ochii și să aud marea. Și propriile bătăi
de inimă.
Cumva rezonez cu
marea, chiar dacă sunt născută în oraș montan. La fel de capricioasă, imprevizibilă,
irascibilă, ca brusc să mă calmez, să zâmbesc, să mângăi, să liniștesc. Poate
că determinarea, încăpățânarea și orgoliul este influența montană.
De fapt, știi ce?
Renunță la geaca asta enervantă și hai cu mine. Dacă crezi și vrei ,
împachetează-și câteva lucruri, nu știu cât vom sta. Plecăm împreună. Dacă nu ne reculegem
evadând, măcar ne avem unul pe altul. Mă voi refugia în tine. Liniștea va fi
mai plăcută când ne va cuprinde pe amândoi, iar dacă vom ști să supraviețuim în
tăcere, înseamnă că vom supraviețui iubirii noastre care ne consumă.
Deja ne și
imaginez. Dimineți lungi cu aromă de cafea, părul tău decolorat de soare,
tălpile tale lângă ale mele, brațele tale în jurul meu, ochii noștri privind
apusul sau răsăritul. Tu încercând să îmi prinzi părul. Eu stropindu-te cu apa
rece a mării. Tu fugărind-mă. Citind pe plajă. Bând o limonadă. Murdari de
înghețată pe tricourile deschise la culoare. Măslinii amândoi. Tăcuți. Apoi râzând.
Eu în haine colorate. Tu cu ochelarii tăi magnifici de soare. Eu construind
castele în nisip. Tu dărâmandu-le. Eu înotând. Noi seara târziu pe terasele de
pe plajă. Muzică, glasuri necunoscute, agitație. Valurile mării. Briza. Mirosul.
Imposibil să nu găsesc eul pierdut.
Important e ce
fac cu mine regăsită.
Sursa foto: Pinterest
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu