Încerc să umblu
prin cameră fără să mă împiedic de perechea de stiletto lăsată la întâmplare. M-aș
așeza buimacă, frântă de oboseală pe
fotoliu, dar sunt haine de ale mele, plicul și pisica. Am o durere de cap
infernală, simt că mă lupt cu mine, cu trupul meu. Vreau odihnă, dar parcă nu
am stare, în interior mă mănâncă energia aia din timpul săptămânii, iar trupul
meu e de plumb, abia mă mișc. Trag draperia, deschid ușa și ies pe terasă, am
nevoie de aer.
Nu e cald, dar e
soare. Strâng bine în jurul trupului halatul. Mă uit că iar nu am papuci în
picioare. Nu-i nimic. De mult nu mi-am mai permis să simt ceva, realizez acum
că am uitat cum e să trăiești. Să îți fie frig, să simți cum bate vântul. Soarele
să ți se încurce în păr... Să simți atingerea catifelată a pisicii care se
freacă de picioarele tale. Îmi cobor privirea și o privesc. De când n-am mai
privit-o, așa atentă, să îi privesc perfecțiunea, trăsăturile regulate, ochii
de viperă!
Realizez că mi-e
dor! Mi-e dor să nu fiu obosită, dar totuși sâmbăta să lenevim amândoi în pat
până la 11. Să ne bem cafeaua împreună în tăcere, să ne privim din când în
când. Mi-e dor să ne pregătim micul dejun, să umplem masa de bucate de parcă am
fi flămânzit toată săptămâna, când de fapt suntem flămânzi doar de noi
doi. Mi-e dor să mă opresc din treburile
casnice doar ca să te privesc cum tunzi calm iarba sau speli mașina. Mi-e dor să
dau drumul la muzică tare, tu să țipi la
mine, iar eu râzând să îți spun că nu te
aud, evident. Vai, cât de dor îmi este să mergem împreună la cumpărături, să
umplem coșul cu de toate, ca apoi să realizăm că nu avem nevoie de atâtea și să
le punem înapoi, iar acasă să observăm că de fapt nu am luat tot ce aveam
nevoie.
Mă răsucesc pe călcâie,
mă aplec să iau pisica în brațe să o mângâi și privesc spre pat, spre tine. Când
am încetat să fim noi? Când ne-a despărțit timpul? Oare am realizat vreo
secundă că pasiunile noastre pentru carieră ne-au fost dușmanii cei mai mari? Oare
și ție ți-e dor de ce-am fost sau satisfacțiile prezentului sunt mai mari?
Probabil că
dramatizez din cauza oboselii. Am muncit pentru evenimentul de aseară de luni
bune, nici nu îmi aduc aminte prea bine ce s-a întâmplat lunile astea pe acasă.
Știu că de cele mai multe ori veneam să fac un duș și să mă schimb sau pentru
a-mi face bagajul pentru că trebuia să ajung urgent în alt colț al țării. Tu nu
prea erai acasă, te izolai în firma ta zile bune, ne sunam ca un obicei bun de
a vedea dacă încă trăim, eventual ne povesteam niște lucruri banale, detalii
sau probleme de la serviciu, te întrebam de ai tăi, îmi răspundeai că sunt bine
și apoi încheiam cu o promisiune mereu amânată de a ne vedea „în seara asta să
ieșim să luăm masa împreună”.
Suntem cuplul
perfect. Cuplul perfect modern, așa cum ne tachinează prietenii tăi. Noi ne
uităm unul la altul și apoi zâmbim. Așa este. Noi ne susținem unul pe altul,
așa cum am promis că o vom face. Eu voi înțelege că firma ta e în plină
expansiune, iar tu nu te vei supăra că nu ai o soție care să te aștepte cu supă
cremă de brocolli, tocaniță sau nu știu ce prăjituri. Și că nici nu le voi
cumpăra mereu, pentru că nu am timp. Eu voi renunța la ieșirea din weekend
la mare cu toate că o așteptam ca un
copil, pentru că a trebuit să pleci în Franța cu asociatul tău sau ce întâlniri
importante ai mai putea avea prin străinătate, iar tu nu vei comenta că și-am
luat mașina și ți-am adus-o înapoi murdară, plină de haine și coji de
portocale, stropită de noroi, pentru că știi și înțelegi plăcerea mea de a
conduce ca o nebună și de a mânca portocale în mașină. Nu vei strâmba din nas
nici când vei vedea că ți-am pătat tapițeria de ojă, asta pentru că noi suntem
un cuplu modern. Ne-am promis că ne vom
susține, așa-i? Zâmbim unul către altul pentru că asta ne-a mai rămas. Un zâmbet
ce susține promisiunea. Tu mereu mă atingi pe spate și mă lauzi în anturaj, „Da,
Amalia a mea este de neoprit, de dimineața de la 8 și până seara târziu
muncește, dar își trăiește visul. Este redactor șef la revistă. Face toate
astea și are puterea să mă susțină și pe
mine. Nu se plânge ca o casnică că se plictisește în lipsa mea”.
Zi-mi, când am
încetat să mai fim soți, când am încetat să ne neglijăm prietenia, când am
oprit timpul pe care îl petreceam împreună, când ni s-au terminat visele de a
pleca în Ibiza, când ni s-a terminat combustibilul căsniciei și mașina
călătoriei noastre când a făcut pană?! Când am încetat din a ne trezi
îmbrățișați, când am uitat ce plăcut era să nu avem mașini pentru că atunci
mergeam de mână până la metrou, când am încetat din a ne bucura că ne plouă, că
ne udăm? Oare când ni s-au răcit cafelele pe care ani de-a rândul le-am băut
împreună?
Zi-mi, ce vezi
când te uiți acum la mine? Haine sofisticate, genți scumpe, tocuri înalte,
eleganță, funcții mărețe sau încă mă mai vezi femeia cu păr ondulat care,
încălțată cu niște pantofiori care o strângeau, căuta disperată un taxi să
ajungă acasă? Te mai văd eu oare bărbatul acela amuzant care obișnuia când avea
un ceas liber să vină pe motor la mine la muncă doar ca să-mi aducă o cafea?!
Oare, undeva în sinea noastră mai suntem aceleași persoane? Am avut oare
ambiția prostească să ne împlinim visele în totalitate și să uităm că mai presus
de orice al nouălea cer profesional este cerul cu iubirea noastră? Am uitat să
ne iubim sau asta este doar maturitatea căsniciei, decursul vieții? Așa trebuie
să fie?! Prezenți în viața celuilalat doar la evenimente pentru a fi tabliul
complet sau este ceva mai simplu, dar mai viu colorat?
Suntem prea
obosiți unul pentru altul? Ar trebui să mă înțelegi și să nu-mi ceri să rămân
cu tine după amiaza asta acasă? Ar trebui să revin în pat lângă tine? Să mă
lipesc de tine ca în primii ani împreună? Ar trebui să te aștept în bucătărie
cu cafea și clătitele tale preferate? Ar trebui să ne citim ziarele și revista
în același fotoliu și să ne certăm ca la început pe telecomandă? Ar trebui să
ne luăm tenișii și mașina și să plecăm la întâmplare? Ai avea chef? Ai putea să
te desprinzi de muncă? Aș putea eu?
Torsul pisicii mă
readuce în prezent. Am înghețat de-a binelea. Vin la marginea patului, trag
pilota de pe tine și te întreb: Spune, ce
vezi când te uiți la mine?!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu