Pauză cu miros de portocală

Ajunsese iar târziu de la muncă, se simțea epuizată. Își dorea o pauză, însă nu își permitea. Nu acum când proiectele se adunaseră în agenda ei. Se mulțumea cu momentele de respiro dimineața cât se pregătea de muncă și poate seară când ieșea pe poartă companiei la care lucra. Îi plăcea, îi plăcea enorm ce făcea, "merita oboseala" spunea ea. Era tânără, era în putere, avea avânt și entuziasm, nimic nu îi putea schimba direcția. 

  

 În casă mirosea a portocale, semn că cineva i-o luase înainte. Se descălță de ghetuțele cu toc și zâmbi. Adora mirosul de portocală. Adora portocalele. Își aruncă eșarfa jos și se duse în birou, unde văzuse lumina aprinsă. 

  

 Se opri în prag și admiră priveliștea. Cameră era luminată doar de o lampă. Era dezordine pe birou. Niște dosare deschise.  Un teanc de cărți pe marginea lui. Își micșoră ochii ca să poată vedea un titlu de carte. "Codul penal". Laptopul era aprins. Lucra la un caz de acasă. Îl vedea concentrat. Pe scaunul lui directorial, părea prins într-o altă lume. N-o auzise când intrase în casă. N-o vedea sprijinindu-se de tocul ușii. 

  

 Era o imagine liniștitoare. Să îl știe aproape de ea. Să știe că se află în căminul lor, în sanctuarul lor. Era cald și mirosea a portocale. Ceva o gâdila la picioare. Pisică se mângâia de picioarele ei. Asta era pauză ei. Să fie lângă ființele iubite și să stea în pacea pe care cei doi o degajau.  Afară era frig, o toamnă urâtă, dar nu conta, nu conta nici haosul cotidian, nu contau nici problemele, pentru că o data ce călca în interiorul casei, situația se schimba. Dădea pantofii jos, schimba rochia cu ceva mai comod și stăteau împreună. Ori la masă și își povesteau vrute și nevrute, ori pe canapea cu televizorul mergând, ori în pat jucându-se și tachinându-se ca doi copii. 

  

 -Nu zici nimic, scumpo? îi spuse el, ridicând privirea către ea. Crezi că nu te simt că ești acolo? 

  

 -Nu aveai cum, am venit silențios ca o pisică. 

  

 -Așa e, dar ți-am simțit parfumul. Mă știam urmărit, zâmbi el. 

 Nu avea nevoie de odihnă, îl avea pe el. El era cel care îi dădea putere să meargă înainte. Privirea lui caldă îi mângâia sufletul când simțea că nu mai poate. El era răsfățul ei.  

  

 Se duse lângă birou și se așeză în poala lui. Îl săruta pe frunte. El își îngropă față în părul ei lung. 

  

 -Ce mi-ai adus? spuse el ca un copilaș. 

  

 -Ce să îți aduc? Un pupic. Ba nu, mai mulți. Era super ofertă și am zis că poate vrei. Tu cu ce m-ai așteptat? 

  

 -Ți-am desfăcut o portocală. Știu cât de mult îți plac portocalele. 

  

 Închise ochii și îl îmbrățișă strâns. Zâmbi în sinea ei. Nu-și putea dori altceva. Super oferta o primise ea când îl întâlnise prima oară.