Pierzanie din propriile vise

Aseară am venit târziu acasă. Nici nu am realizat dacă erai sau nu în pat, nu îmi aduc aminte. Acum mă ridic greoi din pat, bâjbâi după ceva. După un halat, ceva care să îmi țină de cald. Aș mai sta în pat, e sâmbătă. Aș lenevi, dar nu am tragere de inimă. Nu am motivație. Nu am motivație nici să mă dau jos din pat. Mă uit la jumătatea ta de pat, ești acolo, pe sub pilotă, acoperit, nu te vezi.

Încerc să umblu prin cameră fără să mă împiedic de perechea de stiletto lăsată la întâmplare. M-aș așeza buimacă, frântă  de oboseală pe fotoliu, dar sunt haine de ale mele, plicul și pisica. Am o durere de cap infernală, simt că mă lupt cu mine, cu trupul meu. Vreau odihnă, dar parcă nu am stare, în interior mă mănâncă energia aia din timpul săptămânii, iar trupul meu e de plumb, abia mă mișc. Trag draperia, deschid ușa și ies pe terasă, am nevoie de aer.

Nu e cald, dar e soare. Strâng bine în jurul trupului halatul. Mă uit că iar nu am papuci în picioare. Nu-i nimic. De mult nu mi-am mai permis să simt ceva, realizez acum că am uitat cum e să trăiești. Să îți fie frig, să simți cum bate vântul. Soarele să ți se încurce în păr... Să simți atingerea catifelată a pisicii care se freacă de picioarele tale. Îmi cobor privirea și o privesc. De când n-am mai privit-o, așa atentă, să îi privesc perfecțiunea, trăsăturile regulate, ochii de viperă!

Realizez că mi-e dor! Mi-e dor să nu fiu obosită, dar totuși sâmbăta să lenevim amândoi în pat până la 11. Să ne bem cafeaua împreună în tăcere, să ne privim din când în când. Mi-e dor să ne pregătim micul dejun, să umplem masa de bucate de parcă am fi flămânzit toată săptămâna, când de fapt suntem flămânzi doar de noi doi.  Mi-e dor să mă opresc din treburile casnice doar ca să te privesc cum tunzi calm iarba sau speli mașina. Mi-e dor să dau drumul la muzică tare, tu să țipi la mine, iar eu râzând să îți spun că nu te aud, evident. Vai, cât de dor îmi este să mergem împreună la cumpărături, să umplem coșul cu de toate, ca apoi să realizăm că nu avem nevoie de atâtea și să le punem înapoi, iar acasă să observăm că de fapt nu am luat tot ce aveam nevoie.

Mă răsucesc pe călcâie, mă aplec să iau pisica în brațe să o mângâi și privesc spre pat, spre tine. Când am încetat să fim noi? Când ne-a despărțit timpul? Oare am realizat vreo secundă că pasiunile noastre pentru carieră ne-au fost dușmanii cei mai mari? Oare și ție ți-e dor de ce-am fost sau satisfacțiile prezentului sunt mai mari?

Probabil că dramatizez din cauza oboselii. Am muncit pentru evenimentul de aseară de luni bune, nici nu îmi aduc aminte prea bine ce s-a întâmplat lunile astea pe acasă. Știu că de cele mai multe ori veneam să fac un duș și să mă schimb sau pentru a-mi face bagajul pentru că trebuia să ajung urgent în alt colț al țării. Tu nu prea erai acasă, te izolai în firma ta zile bune, ne sunam ca un obicei bun de a vedea dacă încă trăim, eventual ne povesteam niște lucruri banale, detalii sau probleme de la serviciu, te întrebam de ai tăi, îmi răspundeai că sunt bine și apoi încheiam cu o promisiune mereu amânată de a ne vedea „în seara asta să ieșim să luăm masa împreună”.

Suntem cuplul perfect. Cuplul perfect modern, așa cum ne tachinează prietenii tăi. Noi ne uităm unul la altul și apoi zâmbim. Așa este. Noi ne susținem unul pe altul, așa cum am promis că o vom face. Eu voi înțelege că firma ta e în plină expansiune, iar tu nu te vei supăra că nu ai o soție care să te aștepte cu supă cremă de brocolli, tocaniță sau nu știu ce prăjituri. Și că nici nu le voi cumpăra mereu, pentru că nu am timp. Eu voi renunța la ieșirea din weekend la  mare cu toate că o așteptam ca un copil, pentru că a trebuit să pleci în Franța cu asociatul tău sau ce întâlniri importante ai mai putea avea prin străinătate, iar tu nu vei comenta că și-am luat mașina și ți-am adus-o înapoi murdară, plină de haine și coji de portocale, stropită de noroi, pentru că știi și înțelegi plăcerea mea de a conduce ca o nebună și de a mânca portocale în mașină. Nu vei strâmba din nas nici când vei vedea că ți-am pătat tapițeria de ojă, asta pentru că noi suntem un cuplu modern.  Ne-am promis că ne vom susține, așa-i? Zâmbim unul către altul pentru că asta ne-a mai rămas. Un zâmbet ce susține promisiunea. Tu mereu mă atingi pe spate și mă lauzi în anturaj, „Da, Amalia a mea este de neoprit, de dimineața de la 8 și până seara târziu muncește, dar își trăiește visul. Este redactor șef la revistă. Face toate astea și  are puterea să mă susțină și pe mine. Nu se plânge ca o casnică că se plictisește în lipsa mea”.

Zi-mi, când am încetat să mai fim soți, când am încetat să ne neglijăm prietenia, când am oprit timpul pe care îl petreceam împreună, când ni s-au terminat visele de a pleca în Ibiza, când ni s-a terminat combustibilul căsniciei și mașina călătoriei noastre când a făcut pană?! Când am încetat din a ne trezi îmbrățișați, când am uitat ce plăcut era să nu avem mașini pentru că atunci mergeam de mână până la metrou, când am încetat din a ne bucura că ne plouă, că ne udăm? Oare când ni s-au răcit cafelele pe care ani de-a rândul le-am băut împreună?

Zi-mi, ce vezi când te uiți acum la mine? Haine sofisticate, genți scumpe, tocuri înalte, eleganță, funcții mărețe sau încă mă mai vezi femeia cu păr ondulat care, încălțată cu niște pantofiori care o strângeau, căuta disperată un taxi să ajungă acasă? Te mai văd eu oare bărbatul acela amuzant care obișnuia când avea un ceas liber să vină pe motor la mine la muncă doar ca să-mi aducă o cafea?! Oare, undeva în sinea noastră mai suntem aceleași persoane? Am avut oare ambiția prostească să ne împlinim visele în totalitate și să uităm că mai presus de orice al nouălea cer profesional este cerul cu iubirea noastră? Am uitat să ne iubim sau asta este doar maturitatea căsniciei, decursul vieții? Așa trebuie să fie?! Prezenți în viața celuilalat doar la evenimente pentru a fi tabliul complet sau este ceva mai simplu, dar mai viu colorat?

Suntem prea obosiți unul pentru altul? Ar trebui să mă înțelegi și să nu-mi ceri să rămân cu tine după amiaza asta acasă? Ar trebui să revin în pat lângă tine? Să mă lipesc de tine ca în primii ani împreună? Ar trebui să te aștept în bucătărie cu cafea și clătitele tale preferate? Ar trebui să ne citim ziarele și revista în același fotoliu și să ne certăm ca la început pe telecomandă? Ar trebui să ne luăm tenișii și mașina și să plecăm la întâmplare? Ai avea chef? Ai putea să te desprinzi de muncă? Aș putea eu?

Torsul pisicii mă readuce în prezent. Am înghețat de-a binelea. Vin la marginea patului, trag pilota de pe tine și te întreb: Spune, ce vezi când te uiți la mine?!

Numele meu este...

Numele meu este Floris. Numele meu este Floris și astăzi zâmbesc. Numele meu este Floris și astăzi zâmbesc mai mult decât deobicei.  Port un nume de floare, un zâmbet pe față și o vibrație în suflet. Asta mereu. Doar că astăzi toate sunt amplificate.

Zâmbesc pentru că am toate motivele din lume. Sunt făptură plămădită din Dumnezeu; am o familie superbă și cu toate că suntem în 3 părți ale țării, ne unește o undă a dragostei, un nume de familie și prenumele care începe cu același „flo”; puținii prieteni pe care îi am sunt magici, atenți și frumoși; mă trezesc alături de cea mai pufoasă ființă de 15 ani, același tors, aceeași ochi verzi, același năsuc umed, sentimentul pe care îl am alături de ea mereu diferit, mereu nou, mereu proaspăt; trăiesc într-un oraș micuț, însă fermecător, oraș care îmi liniștește universul interior și îmi întărâtă determinarea și încăpățânarea; am abilitatea de a mă bucura încă de lucrurile banale, de simplitate: mă relaxez stând la geam, citind o carte, mă descarc conducând, mă încarc analizând un alt suflet frumos, mă împărștiu ascultând muzică, mă adun la mirosul unei ciocolate calde, tac la auzul ploii, râd când tună, țip când iese soarele, deschid ochii larg la fiecare curcubeu, tresalt la fiecare ciripit, adulmec fiecare liliac înflorit în mai, jefuiesc din priviri fiecare magnolie, mămânc ca un copil ascultător fiecare portocală și mă bucur pentru fiecare măr pe care îl găsesc în bucătărie. Chiar dacă nu e bucătăria mea. 

Port cu greutatea unei conștientizări recente un nume de floare. Floris, în latină chiar floare. Îl port ca pe un talent, ca pe un dar scump ce mi-a fost încredințat să îl folosesc cu grijă. Probabil de aceea nu l-am primit cu bucurie de la început. Probabil de asta nu las pe oricine să mă numească așa. Este ceva de preț ce trebuie pronunțat de un alt suflet valoros. A se citi un suflet care are valori. Iar pentru cei care tot nu înțeleg, nu mă refer la cele materiale. Floris este ștampila pe care am pus-o și o voi pune mereu peste o creație proprie. Este numele care reprezintă partea frumoasă, creatoare, artistă a sufletului meu, care lasă loc Danei să se agite, să se înnece în propriul haos, să picteze în culori neasortate imagini, să murdărească și să păteze, să marcheze alte vieți. Floris este cea care face din mucegai flori.

Vibrația o am în suflet este de la Mama Natura. Am fost născută cu ea. Să nu am astâmpăr. În special în interior. Să simt și să resimt mereu câte ceva. Să vibrez la lucruri întâmplătoare, simple. Acel ceva care mă face să izbucnesc și să râd nebunește în metrou, să mă uit curioasă la o persoană care se află la un metru de mine, să mă doară când văd niște ochi mari, negri că sunt triști, să mă înduioșeze o pisică ascunsă sub o mașină, un câine în ploaie, un copil nefericit. Vibrația, neastâmpărul acela care mă face să mă las acaparată de durerea altora, s-o adaug durerii mele. Vibrația aceea care îmi dă un aer șmecheresc, ironic și un licăr în privire.

Numele meu este Floris. Și zâmbesc. Larg. Și port pe lângă toate acestea și un buchet de flori în brațe. Nu, nu buchetul de zâmbete ale celor dragi, ci un buchet de flori din sufletul imens a unei persoane dragi. Buchetul acela pe care îl râvnește orice femeie, pe care îl duce pe brațe în drum spre casă, pe care îl vrea în văzul lumii ca aceasta să știe că ea este o ființă iubită. Să știe că cineva, o persoană aflată în marea asta de lume a supraviețuit din prețuire pentru ea și și-a vărsat sufletul printr-o privire blândă, un zâmbet sincer, o îmbrățișare strânsă și un buchet splendid de flori.

Așadar, numele meu este Floris și deși car pe umerii mei și poveri și tristeți și pe voi toți, eu zâmbesc. Pentru că numele meu este Floris, pentru că am vibrația aia care nu mă lasă să mă plictisesc, pentru că am fost surprinsă de eroul meu și pentru că duc acasă cel mai frumos buchet de flori.