Am revenit.

Am revenit după un timp îndelungat în care ori n-am avut inspirație să scriu, ori n-am avut timp, ori mi-am uitat ideea până am „pus pixul pe hârtie”, ori am trăit clipe monotone. Ori am scris, dar n-am avut o finalitate.

Însă am revenit, pentru că mi-era dor să scriu, una dintre activitățile care-mi oferă o mare satisfacție sufletească. Care mă împlinește. Care îmi transformă suferința, tristețea sau oricare altă emoție într-un râu din care curg cuvinte. Iar rezultatul efectiv mă hrănește sufletește. Rezultatul mă face să uit de unde am plecat. Mă înalță.

Am revenit însă azi, pentru că mă mănâncă un gând. Și o întrebare.

Mi s-a spus deseori că am o personalitate puternică. De fapt, mi s-a confirmat ceva ce bănuiam, știam chiar. Unii m-au acceptat, alții m-au respins, unii m-au aprobat, alții m-au criticat. Se pare că pe unii i-am deranjat mai mult decât pe alții.

Pe mine nu mă deranjează să fiu cum sunt. Nu mă deranjează să fac unele lucruri singură, să mă apăr de acuzații, s-o țin pe-a mea, să atac sau să-mi rezolv problemele și să-mi duc bătăliile singură. Știu că dacă sunt așa n-o să trebuiască să depind financiar de cineva anume, n-o să trebuiască să gândească un altul pentru mine,  n-o să las pe nimeni să mă facă să mă îndoiesc de ceea ce cred și n-o să mă poticnesc de primul obstacol apărut. Știu că mă pot baza pe propria persoană în orice circumstanță, chiar dacă va trebui să mă împing puțin de la spate.

Probabil că sunt iar înțeleasă greșit. Deseori sunt. Am familie, am prieteni, am tot ce am nevoie. Sunt înconjurată de părinți și acei câțiva prieteni care mă "suportă" și mă îngăduie și am parte de multă dragoste și înțelegere. Însă de multe ori, nu apelez la ei. Prefer să mă descurc cum pot, în special emoțional. Țin în mine problemele și rațiunea a ajuns să-mi fie un sfetnic bun.  Nu e vorba de lipsă de încredere în ei, dar mi se pare că i-aș îngreuna cu măcinările, cu gândurile sau cu problemele mele. Ca să vă lămuresc: cei apropiați îmi cunosc confruntările, dar mă descarc în fața lor doar după un anumit timp,  sau când simt că mă prăbușesc. Pentru că, da, și cei puternici se prăbușesc, de multe ori chiar. Doar că nu fac caz de asta.

Întrebarea mea este: n-ar fi mai bine să fii o fire slabă, delicată, care să te arunci în brațele celui iubit mereu, să-ți odihnești capul pe umărul unui prieten, să plângi la mama în poală, să urli în plină stradă? Pentru că, știu sigur că este mai ușor. Dar oare și mai bine? Și voi, cei care admirați o ființă putenică, vă gândiți la ce are omul respectiv pe suflet? Câte probleme, câtă suferință, câtă durere, câtă confuzie, câtă ură poate? Pentru că e ușor să admirăm o sculptură, dar mai  greu e să ne imaginăm cât efort a depus creatorul. Nu știm de câte ori și-a dat peste mâini și s-a lovit, de câte ori a fost frustrat și de câte ori a vrut să renunțe. Adevărat, satisfacția e mare la sfârșit.

Câteodată aș încerca și eu să fiu ca alții. Mi-ar fi atât de simplu să mă pun lângă cineva care-mi înmoaie inima. Aș sta acolo și aș plânge probabil. M-ar mângâia, m-ar săruta pe frunte, mi-ar spune că totul va fi bine și m-ar ține în brațe până aș adormi. Până la urmă chiar o să încerc pentru că sună atât de frumos și liniștitor.

Până atunci, mă bucur că am avut puterea să trec peste lucrurile apăsatoare și că nu m-am lăsat până nu am zâmbit din nou! Până la urmă așa îmi stă cel mai bine!

PS: Multumesc celor care îmi sunt aproape, ei sunt motive pentru care zâmbesc zilnic.