Free soul. Orange Soul.

 Opreşte-te puţin din cântat! Opreşte-te, te rog! Vreau să-ţi spun ceva. Plec. Azi sau mâine plec. Încă nu ştiu exact unde, dar voi pleca. Probabil că voi lua trenul până în Barcelona sau poate un maxi-taxi până în Bucureşti. Nu ştiu să-ţi spun. Dar vroiam să-ţi spun că plec şi te las aici. Nu vei veni cu mine. Nu şi de data aceasta. Ideea este că m-am plictisit de viaţa asta perfectă, chiar prea perfectă. Nu zic că nu-i plăcut să stau pe canapea şi tu să-mi cânţi, sau că nu mă amuz când încerci să găteşti, sau că nu-mi place cum faci cafeaua. Ba da. Ador momentele petrecute cu tine, dar vreau ceva nou."

Vreau iar fluturaşi în stomac, vreau iar nebunia adolescenţei, vreau să fiu iar eu, doar eu. Vreau să mă uit la comedii fără să negociez cu cineva ce comedie să fie, vreau să plâng la Marley & Me, vreau să ascult aceeaşi melodie toată ziua, vreau să renunţ la tocuri şi cămăşi, vreau să-mi dau demisia. Vreau să te muţi din apartament, dar te rog când îţi aduni lucrurile să nu-mi laşi nicio amintire. Doar parfumul tău, ştii cât ador parfumurile bărbăteşti.

Scuze, te-am luat prea dintr-o dată. Scuze. Poţi să laşi chitara jos. Nu, nu veni lângă mine, stai acolo în faţa mea ca să te văd. Să-ţi explic. Nu-i vina ta. Nu eşti tu de vină, ci poate eu. Simt nevoia de o schimbare sau simt nevoia de a fi cum eram înainte. Vreau să pierd timpul plimbăndu-mă toată ziua, să merg fără vreun scop, vreau să merg pe stradă şi să mă învârt, vreau să-mi stric Converşii mergând prin toate bălţile... Vreau să vorbesc la telefon iar cu orele şi nu mai vreau să fiu întreruptă. M-am plictisit de cinele formale cu prietenii sau cu şefii tăi, m-am săturat să fiu drăguţă şi să-mi muşc buzele ca să nu spun cu adevărat ce gândesc despre unii. Vreau să fiu sinceră. Ironică. Aşa cum sunt de fapt eu.

Vreau să înţelegi că-s imperfectă, oricât de perfectă par în pozele pe care mi le faci. Vreau să nu mai stai noaptea să le editezi, vreau să mă pozezi  doar în momente de nebunie... Ah, vreau să ajung iar pe scenă. Ţi-am spus? Mi-e dor să joc teatru. Mi-e atât de dor încât te las. Şi nu pentru că nu te mai plac, dar fiind cu tine m-a împiedicat să mai joc. Poate că acum, în seara asta, în loc să fi în casă, ai fi fost un simplu spectator venit să vezi cum joacă o tânără provincială pe scena Teatrului Naţional. Nu ţi-ar fi plăcut mai mult? Poate te-aş fi văzut printre ceilalţi stând în întuneric şi te-aş fi îndrăgit. Poate că dacă m-ai fi pozat în momente ca acelea, pozele tale cu mine n-ar fi trebuit editate. Asta pentru că ştiu cât de bine îmi stă acolo, costumată, dar totuşi simţindu-mă în pielea mea. Apoi, ai fi putut compara la ce mă pricep mai bine, la jucat sau pozat?

Te rog să mă înţelegi! Te rog să nu mă urăşti, dar nu mai pot sta aici. Iubesc cu adevărat oraşul acesta, dar de la un timp e prea înnorat şi prea frig şi sunt zile când îmi pare mic. Vreau ceva mai mare, vreau ceva mai însorit. Vreau să îmbrăţişez un doctor ca să văd dacă într-adevăr te vindecă, vreau să văd cât de perfectă e îmbrăţişarea unui inginer, vreau ca un arhitect să mă deseneze şi apoi să-mi facă o umbră mare pe pământ. Am să conving un sculptor să cioplească continentele până când ele vor arăta ca numele meu...

M-am plictisit să citesc cărţi doar pentru că asta îmi e meseria, vreau să-mi revină plăcerea nebună de a citi, fără să mă poată scoate nimeni din profunzimea cărţii. Poate că aş putea scrie eu una, sau măcar o mică poveste şi s-o trimit la editură...

 Îmi doresc să mă îndrăgostesc în metrou, cred că ar fi genial. Mi-l şi imaginez: cu părul ciufulit, căşti în urechi, puţină barbă, cu nişte pantaloni skinny şi neapărat să fie brunet. Brunet şi ciufulit. Aşa cum erai şi tu când te-am cunoscut. Ah, şi să aibe şi o geantă de student pe o parte şi poate nişte ochelari de vedere. Să mă plimb cu el prin ploaie, să închiriem nişte biciclete şi să mergem fără vreo ţintă, să mergem la picnicuri în parc, să-mi cumpere eşarfe portocalii şi ciocolată, să mă ţină de mână  când alergăm. Să mergem să ne cumpărăm tenişi din acelaşi magazin, eventual chiar să ne luăm identici. Să călătorim cu personalul prin toată ţara şi să uităm de unde am plecat. Să mă lase să-i port hanoracul şi să ne iubim de parcă mâine nu ar exista. Să nu lase vreun cuvânt pe care mi l-ar putea spune pe altă zi, să nu-mi dea azi cu o îmbrăţişare mai puţin, ci totul să fie de parcă mâine n-ar exista pentru noi.

Lângă el ar trebui să-mi placă orice anotimp, orice vreme, orice zi. M-aş trezi lunea mai uşor ştiind că ne vom întâlni în staţia de metrou, aş putea merge pe jos prin ploaie împărţind o umbrelă viu colorată cu el, iarna când gerul m-ar pune pe fugă, el m-ar scoate şi m-ar învăţa să mă dau cu placa. Ar râde de nasul meu roşu, iar eu mi-aş încălzi mâinile în buzunarele lui mari de la geacă. Înţelegi? Totul ar fi altfel...

Dacă viaţa mi-ar mai da ceva timp, ţi-aş putea trimite câte o poză sau o scrisoare, să-ţi spun cum e să trăieşti fără să ai în agendă nimic, ci doar nişte mâzgâlituri de desene pe care le-aş face în timpul şedinţelor. Ţi-aş trimte invitaţii la spectacolele mele, poate dacă totuşi aş reuşi să scriu povestea aia, ti-aş trimite un exemplar semnat. Asta pentru că ştiu cât îţi plac poveştile şi pentru că te amuză semnătura mea.

După privire văd că n-ai înţeles nimic. Nu-i nicio problemă. Poate că mâine vei înţelege. Te rog să goleşti apartamentul de lucrurile tale, căci voi reveni cu amintiri noi şi multe, va trebui să am loc pentru fiecare. Da, voi reveni. Căci după atâta agitaţie voi vrea să-mi trag sufletul în căminul meu, să-mi aduc aminte de ce am plecat, iar apoi, dacă tu vei vrea, ai putea să-mi cânţi iarăşi înainte de plecare...