Copilă fiind mă îndrăgostisem de un muzician ce cânta la trompetă. Mă amuza teribil când îl auzeam cântând. Nu mă fascina, nu mă capta, nu era genul de instrument care să mă impresioneze, ci mai degrabă care să-mi stârnească zâmbete. Și el ca individ era exact ca instrumentul la care cânta. Plăcut la vedere, amuzant, însă nu genul de tip care să mă capteze, care să fie capabil să mă aibă cu adevărat. Tocmai de aceea, tocmai pentru că nu știa cum să-mi cânte încât eu să dansez prin viață, relația nu a mers. Notele începuseră să o ia razna și nu ne mai sincronizam acordurile. Trompeta începuse să devină o batjocură, să îmi deranjeze auzul, tipul să mă indispună prin cuvintele prost aranjate și situațiile exagerate în care vedeam că ne aflam și într-un final, distruși de propriile ego-uri, răniți reciproc de parcă fusesem cei mai mari inamici, ne-am îmbrâncit din relație.
M-au maturizat toate acele răni. Aveam nevoie de maturizare. Trebuia să realizez că nu lângă unul care cântă la trompetă trebuia să mă aflu. Nu era pentru mine. Pentru alta, poate da. Dar eu aveam nevoie de altceva. Ceva care să mă poată stăpâni, să mă oprească din drumurile mele prăpăstioase, un bărbat capabil. Să știe ce este iubirea și să mă învețe și pe mine. Așa că unul cu vioara m-a fermecat. Pentru 3 secunde. Cânta la vioară, ceea ce mi s-a părut că îi dă un aer sofisticat. Ceva la care aspiram. Genul acela, elegant- chic. Cu geantă din piele pe o parte și palton slim. Însă am realizat că fascinarea sunetului de vioară nu durează prea mult la mine. Mă plictisea. Și de plictiseală auzeam doar un sunet de fundal enervat, care parcă mă critica și mă arata cu degetul, scârțaia că viața e mai mult decât carieră și ideile mele colorate, că trebuie să încetez să mai fiu schimbătoare și să nu mai trec de la o extremă la alta.
Nu m-am blocat, până la urmă nu plătisem bilet la un concert de operă, nu aveam nevoie ca un violonist să-mi schimbe tempo-ul așa că nu am stat mai mult de 5 minute de vorbă cu el.
Zâmbitoare, pe propriul refren am mers înainte până am găsit muzicianul perfect. Perfect pentru mine. Știe să schimbe ritmul oricând e nevoie și să mă facă să merg în pași de dans deținând linia melodică, modicând-o sau adaptând-o după împrejurări. Este vorba despre un chitarist.
Știe să-mi atingă cele mai sensibile corzi sau să mă ridice în picioare într-un ritm alert, astfel ca eu să nu mă plictisesc. Se oprește din cântat atunci când nu se simte apreciat sau ascultat, dar știe mereu să cânte melodia potrivită astfel încât să mă întorc de pe cărările mele haotice și din îndărjirile mele neînțelese. Ciupește corzile și mă mânuiește. Schimbă genurile muzicale, mă plimbă în trecut cu melodii vechi, călătorim împreună diferite țări, mă duce pe tărmuri spaniole, gustăm din eleganța muzicii franceze, testăm romantismul ei și mă aduce în prezent printr-o notă înaltă.
Da, m-am îndrogostit de un chitarist. Este singurul care se poate modela dupa mine, însă care mă și provoacă să joc în hora lui.
Surse foto: Pinterest
