Impact și deficiență

-Te-am invitat în oraș pentru că am vrut să vorbim. Poate pentru prima oară în viață, vom vorbi. Vom comunica. Așa cum n-am făcut-o niciodată. Bineînțeles că ți-ai luat bere! Bineînțeles!

Uite care e treaba. Vreau să îți zic ce până acum nu am avut curaj să îți spun. Sau poate nu a fost timpul potrivit. Sau poate nu mi-a mai păsat. Nu am vrut să îți zic nici când am plecat la facultate, deși poate mi-am dorit, dar era mai mare bucuria ca mă departez de tine și sentimentul de libertate, încât nu a mai contat. Apoi m-am căsătorit și dragostea ei mi-a dat ce tu nu mi-ai putut da cât am stat lângă tine! Când a murit mama mi-a fost milă, milă de mine și de familie. Și de tine! Te-am lăsat! Ce m-ai conta?! Aveam deja viața mea.

Tată... Vreau să îți mulțumesc, într-un mod ciudat îți mulțumesc. Pentru ce, nu știu. Poate pentru că ai iubit-o pe mama sau poate că prin tine am venit și eu pe lume. Și pentru felul meu de a fi. Da, tu m-ai făcut ce sunt acuma! Distant și calm, gândesc la rece totul, mă bazez pe mine și pe rațiunea mea, îmi ascund suferința și problemele în spatele unor ochi reci, verzi.

Prin absența ta m-ai făcut să fiu mai tare. Știu, nu ai fost mereu plecat și nici nu a fost că tu ai vrut, ci că slujba pe care o aveai era de așa natură... Însă mi-ar fi plăcut să-mi fii mai mult tată când stăteai pe acasă. Mai mult tată, decât vecin de apartament.  M-ai mult tată decât prietenul celor de pe strada noastră. Mai mult tată decât investitor în barul de la colț.

Ce pot să zic. Poate alții se întreabă de ce mă plâng. Unii n-au avut tată, alții l-au avut bolnav sau bătăuș. Al meu a fost absent sufletește. Nici eu nu am cunoscut prea bine conceptul de tată.  Veneai acasă, obosit și flămând, iar lumea era la picioarele tale. Uitai să ne întrebi noi cum suntem. Ce am mai făcut. Dacă am luat premiu sau am rămas corigent. Te culcai. A doua zi trebuia sa te întâlnești cu amicii la o bere, iar apoi veneai diluat cu ei acasă. Iar mie mi-era rușine. Mi-era rușine că ești așa și că trebuiau să te vadă și puținii mei prieteni. Mi-ar fi plăcut în momentele alea să nu te cunosc. Dar nu puteam. Mă strigai din capul străzii. Toți trecătorii știau că sunt copil de alcoolic.

Pământul de s-ar fi crăpat în momentele în care erai băut și să mă înghită și nu era suficient. Uram băutura. O urăsc și acuma. Urăsc că ți-ai luat și acuma bere. La vârsta ta! Dar nu te-am oprit atuncea, nu am să te opresc nici acum. Pentru că tu nu vrei! Oricât a încercat mama, nu ai vrut. Dragostea pentru fericirea dată de un pahar probabil că a fost mai mare decât cea pentru ea. Sufeream când o vedeam plângând. Când te implora să rămâi lângă ea. Când te certa. Mă durea să o văd noaptea la geam așteptându-te. Te-aș fi luat de guler.

Dar când am mai crescut m-am detașat și am învățat să îmi gestionez furia, frustrarea, durerea. Am învațat ca să plec și să fac ceva cu viața mea. Lumea mă știa de om dur sau rece, dar calculat, impasibil, însă o frumoasă moldoveancă (cât urăști tu moldovenii!!!) m-a cucerit, m-a făcut să mă deschid în fața ei și să iubesc. Destul de târziu, ce-i drept! Și mi-am jurat că pentru băiatul meu o să fiu tatăl care tu nu mi-ai fost. Tot ce visam noaptea în copilărie.

Mi-am propus să îl duc la fotbal, că o să îl învăț să schieze și să înoate. Că o să îi iau un câine să îl crească, nu cum ai făcut tu! Tată!!! Știi cât am suferit, cât am plâns, cât am disperat când ai venit într-o zi acasă și mi-ai luat câinele, cel mai bun prieten, și mi l-ai pus într-un tren? L-ai departat de mine, mi l-ai înstrăinat! Tată! Dacă ai știi că m-a marcat acea întâmplare și încă mă doare și nu pot trece peste! Așa că eu nu i-aș da animalul, așa mi-am zis. Am zic c-o să îl ajut să își revină și o să îl învât să sufere ca un bărbat! O să îl învăț să iubească, așa cum eu nu am știut la început. Am vrut să îi fiu exemplu și el să urmeze. O să îl consiliez când va avea nevoie și voi face tot ce-mi va cere. Voi fi mereu alături de el, și nu voi rata evenimentele importante pentru el. Nu pentru un vin oțetit. Așa mi-am zis.

Însă una mi-am zis eu și alta mi-a făcut Dumnezeu.

Îmi așteptam nerăbdător băiatul și am aflat că am fată! Fată, tată! Da! Fată! Tot ce mi-am propus și mi-am promis mi-a fost dat peste cap! Nu știam să fiu tată de fată! Nu eram pregătit! N-o puteam înscrie la fotbal!

M-am panicat! M-am panicat și mi-a fost frică de ea. Era mică în brațele mele și mi-a fost frică. M-am temut că o să fiu un tată ca tine! Că voi avea o relație cu ea cum am avut eu cu tine. Rece și ocazională. Că nu voi putea fi capabil să comunic cu o floare. Că o să mă urască și n-o să ne apropiem niciodată! Că mă va ocoli și eu voi juca rolul tău!

Da, tată, m-ai lăsat cu sechele!

Și m-am temut că o să semene în neamul nostru. Că poate va semana blânda ca mama și va suferi o viață întreagă, sau poate că va semăna cu tine. Nu am știut să mă port cu ea. Și o vedeam micuță cum se uită la mine. Încă de mică avea niște ochi în care nu îi puteam citi gândurile. Dispreț că sunt slab? Teamă de un așa tată? Dragoste cerută? Indiferență?

Indiferență. Cu asta m-am amăgit. Am zis că fata mea e indiferentă la situația asta, nu îi pasă că taicăsu nu o scoate la fotbal. Cum era s-o duc să se lovească? Dar într-o zi a venit la mine, s-a așezat pe scaunul din fața mea, m-a fixat cu privirea și cu o voce egală mi-a spus: „Vreau bicicletă!”. Copilul meu a venit să comunice cu mine! Și de atunci am tot comunicat. Într-un fel straniu și ciudat am comunicat. Ne-am apropiat.

Ironic, tată, e că seamănă cu tine. Și cu tine. Văd trăsături de ale tale în ea. Dar le ador. Poate că știe să le folosească altfel sau poate că într-un fel te iubesc și pe tine. Văd încăpățănarea și tenacitatea ei și te văd pe tine. Văd indiferența și ușurătatea cu care se detașează de lucruri și situații și te văd iar. Puterea în suferință poate că a dobândit-o de la mine. Așa vreau să cred. Deși când suferă, o trădează ochii. Atunci știu ce se ascunde în spatele unor ochi căprui și ce simte o inimă de fată. Simte și inima mea. Felul ei agitat de a fi, nestatornicia și o nebunie copilărească o are de la maică-sa. De la mama mă tem că nu are prea multe. Poate părul.

Vezi tu tată, cred că cumva ți-ai pus amprenta peste mine și relația cu copilul meu. De multe ori mi-era frică și am lăsat-o să se descurce sau o ajutam de la distanță. Nu știam că o fată trebuie protejată mai mult. Asta a făcut-o mai independentă. Curios îmi este faptul că e apropiată de tine și cumva inima ta de gheață s-a spart și s-a atașat de ea. Ea spune că ești cel mai amuzant bătrân. Amuzant. Mi se pare amuzant.

În fine, tată. Văd că ți s-a terminat berea. Ar mai fi de spus. Și despre tine și despre ea. Aș putea vorbi o viață. Și despre mine. Nu știu dacă chiar și despre mine ar mai fi de spus. Doar că mi-ar fi plăcut să fie altă poveste între noi. Să mă fi lăsat să te iubesc. Altfel, altfel de dragoste decât cea pe care am avut-o. Și tu să mă fi luat în brațe, măcar ocazional. Să-mi fi povestit ce faci tu la muncă ținându-mă pe picioare. Dar nu mai are rost. Nu mai am nici eu timp. Mă așteaptă fiica-mea în mașină.

Știi că mâine e nunta ei, nu? Sper că-ți vei aduce aminte și după berile astea. Te-am lăsat. Ne-om vedea mâine.

PS: Multumesc celui care mi-a impartasit o experienta asemanatoare si m-a inspirat!