Mi s-a oprit inima. Mi
s-a oprit inima când credeam că sunt fericit. Mă plimbam în orașul aglomerat,
mă plimbam cu o fată zâmbitoare de mână, priveam în ochii ei frumoși și nu-mi
mai doream nimic. Nu-mi doream să-mi aduc aminte de ziua de ieri sau să mă
gândesc la clipa următoare. Soarele de seară ne încălzea, lumea se agita pe
lângă noi, iar eu eram fericit. Cred. Vroiam să fiu fericit.
Dar mi s-a oprit inima.
Dacă bătea într-un ritm normal până atunci, o clipă mi-am luat privirea de la
inima caldă pe care o țineam și am privit înainte, iar dintr-o dată inima mi-a
bătut puternic, cumva amintindu-și de cea de altădată, amintindu-și de nebunia
și zbuciumul ei, apoi s-a oprit. Și m-am oprit și eu cu ea. Am rămas
încremenit, mut, surd, numai orb n-am rămas. Asta pentru că am văzut-o...
În fața mea, la 30 de
metri se afla felina ce am iubit-o cândva. Stătea nemișcată, ca și inima mea de
altfel, pe terasa unui balcon. Stătea sprijinindu-se pe fierul forjat al balconului,
în picioarele goale și o bluză lungă, albă. Soarele îi lumina doar
jumătate de chip, partea bună a ei, așa cum îi plăcea să spună. Părul ei
crescuse și era mai lung ca deobicei și părea schimbată. Era bronzată, iar
părul ei ondulat, ciufulit era adus tot pe un umăr. Trupul, chipul ei arătau diferit. Era mult mai
slabă, sculptată parcă de viață și suferință. Rămăseseră însă neschimbate
buzele ei. Pline, roșii, cumva întredeschise. Privirea nu i-o puteam vedea,
ținea ochii închiși.
Vedeam, în clipa asta
vedeam femeia din ea, pentru că era într-o continuă schimbare, trecea de la o
stare la alta. Dacă acum un an aș fi trecut pe lângă ea, m-aș fi îndrăgostit de
ea. Șatenă, buclată, naturală, gene lungi, slăbuță, înaltă. S-o văd stând în
soare era dorința mea cea mai mare. O adoram mai mult ca oricând atunci, pentru
că soarele, căldura avea obiceiul s-o calmeze, s-o mângâie într-un fel în care
nu știu cine ar fi putut să o facă astfel încât să o potolească. În rest, era
furtună, agitație, copilărie, determinare, nebunie, genialitate, artă, fiară,
mare și munte. Trecător fiind m-aș fi îndrăgostit de ea. Zău.
Așa cum am făcut-o acum
3 ani, când mi-a zdruncinat lumea, mi-a răscolit viața, când mi-a făcut curat
în dulap și mizerie pe plan personal. A fost cel mai bun lucru care mi s-a
întâmplat la vremea respectivă, păcat că nu a rămas așa. O descopeream în
fiecare zi, și mă minunam câte nu știam despre ea și câte trebuie să mai învăț,
însă oricât aș fi iubit-o și m-ar fi iubit, dragostea nu ne-a fost suficientă.
Nu nouă. Nu ei, care avea nevoie și de alte lucruri s-o fericească. Să
completeze fericirea, așa cum spunea ea. „Am nevoie să citesc, am nevoie să adorm
citind, nu înțelegi? Nu vreau să adorm vorbind la telefon, vreau să îmi spui că
mă iubești, să-ți spun cât de mult te pot iubi, dar vreau să adorm în seara
asta în brațele unei cărți.” Sau „Azi am nevoie să nu-mi fi iubit, ci prieten,
frate. Am nevoie de sărutul pe frunte al unui frate.” Mi-era greu s-o înțeleg
de multe ori, îmi părea cea mai egoistă femeie, deși tânjeam după dragostea ei.
Mă simțeam în
competiție cu slujba ei, cu cărțile ei, cu pisica ei, cu colegii ei, cu
liniștea ei, cu totul, chiar dacă încerca să mă asigure că eram pe primul loc.
Poate așa și era. Poate mi-o dovedise cândva, poate nu eram sigur pe mine.
Poate mi-era frică că frumusețea ei nu va trece neobservată. Sau poate mi-era
frică că a mea va trece. Simțeam că nu o pot stăpâni și câteodată din cauza
asta simțeam că nu îmi aparține și că nu-mi va aparține niciodată. Și au
început certurile și distrugerile reciproce. Am stat separat, fără să ne vedem
sau să ne vorbim luni în șir, zbătându-ne cu inima noastră, luptându-ne cu egouri
sufocate, cu gânduri neînțelese, cu frustrări
și disperări. Cel mai rău, luându-ne la trântă cu iubirea, ca să ne
uităm unul pe altul. Dar cine poate uita o așa iubire? Cine?
Am revenit în viața ei
și ea în a mea, cu dorințe mai mari și sincere. De distrugere, cum era de
așteptat. De data asta chiar de autodistrugere. Știam cum suntem, dar ne
amăgisem amândoi la sunetul unui cântec mincinos că ne vom schimba, vom fi
diferiți, vom scăpa de insecuritate, ne vom da mai multă atenție, vom scăpa de
furie și ironie, de argumente inutile și vom face loc iubirii. Până la urmă tot
ce am făcut a fost că ne-am mai dat o șansă. Șansa care ne-a dovedit cât ne-am
depărtat în lunile de pauză, cât ne-am răcit și încercam să construim un pod deasupra
prăpastiei, însă nu-l construiam împreună, nu era ca să ne apropie, ci ca să
evadăm. Deși încercam să evadăm ținându-ne de mână. N-am fi dat drumul
niciunul. Întru-un final n-am mai rezistat. Am sărit gardul și-am fugit rupând
pământul, în direcții opuse, cu gânduri diferite, reproșuri, ură probabil și
greșeli de neiertat.
M-a zăpăcit și m-a
zdruncinat. A făcut-o și când a intrat în viața mea, dar și când a ieșit. M-a
lăsat un om împovărat. Nu știu despre ea, nici nu mi-a păsat la vremea
respectivă. Știam că are probleme mari, dar n-am vrut să știu cum și le
gestionează. În fond era puternică.
Am încercat s-o uit, să
uit tot despre ea, să-i uit parfumul, pielea catifelată, să uit sunetul vocii
ei, să uit cum venea pe hol cu picioarele goale, să uit cât de dragă mi-era și
cât de fericit mă făcea. Să uit fericirea unor clipe mi-a fost cel mai greu.
Enorm. M-am rupt pe mine ca să o uit. Am rupt inima, amintirile, poze și
obiecte și am zis gata, merg înainte.
Am ridicat capul
mergând prin viață și am găsit o brunetă. O inimă caldă, o privire proaspătă,
niște ochii fără sclipire, dar care străluceau lângă mine. O iubire lină.
Liniștitoare, care nu te făcea să te întrebi ce va fi mâine. Un râs simpatic și
o fată normală. Tot ceea ce aveam nevoie. Tot ce mi-am dorit toată viața și
n-am avut. Totul era ideal pentru mine: găsisem pe cineva pe care nu trebuia să
îmbânzesc, să potolesc, ci doar să iubesc. Greșelile erau nesemnificative,
rare, iar sufletul ei îl căutata pe al
meu. Era pansamentul meu, știam asta, dar eu nu o vedeam în sensul rău. Aveam
nevoie de ceva dulce pentru inima mea zdrobită.
Și ziceam că sunt
fericit. Te bucuri de o nouă viață, de o nouă persoană, până o vezi pe cea
veche. Până încremenești în fața ei. De mână cu altcineva, prezentul ți se
contopește cu trecutul, ele dau nas în nas fără să știe, inima ta o ia la fugă,
stă să explodeze, apoi n-o mai auzi, n-o mai simți, iar creierul emite
flashback-uri. Credeam că trecutul cu ea a fost zbuciumant, însă clipa
revederii ei le întrece pe toate.
Ea, stând calmă pe balconul
de la etajul 1 al unei clădiri vechi, îmi aduce aminte de iubirea ce i-am
purtat-o și o dată cu amintirile mă invadează sentimentele, o căldură în piept,
o moleșeală în picioare, mă ia cu amețeli și dintr-o dată îmi doresc să vină
ploaia. Să spele imaginea dinaintea mea, s-o șteargă pe ea, să mă readucă la
realitate.
Credeam că sunt
fericit. Mi-am propus să fiu fericit și era perfect. Era perfect. Era perfect!
Asta până ca destinul să mă aducă încă o dată la picioarele ei. De data asta la
propriu.
