No title

Am citit destule bloguri ca sa pot trage concluzia că un blog e un fel de psiholog. Bineînţeles, costă mult mai puţin sau deloc şi poţi să stai ore în şir. Te poţi destăinui ore în şir, poţi spune ce te doare fără să răspunzi întrebărilor sâcâitoare ale psihologului despre cum te simţi, ce crezi că trebuie să faci mai departe. E mai uşor decât să te deschizi unui prieten, e mai uşor decât să-ţi sâcăi iubitul când el are de gând să se uite la meci sau să iasă cu băieţii. E mult mai uşor decât să te deschizi oricui.

Dar stând în faţa calculatorului aşternându-ţi sentimentele  te simţi mai în siguranţă şi te ajută să te şi descarci.
Deci aş putea scrie vrute şi nevrute, aş putea scrie că-s tristă, că m-am certat cu prietena cea mai bună sau ca mi-e dor de El. Aş putea scrie meniul din ziua respectivă, sau să descriu ţinuta cu care am fost îmbracată când am plimbat câinele. Dar ar fi plictisitor, pentru că mănânc zilnic iaurt, şi n-am câine. Dar, în loc de aceasta, prefer să-mi transform stările în metafore. Îmi place să cred că din orice stare rea a mea, pot scrie ceva frumos, ceva cu impact. Din orice lacrimă, orice suspin, orice zi proastă pot face o operă. În zilele mele bune (care-s multe) mi se întâmplă multe lucruri amuzante, cel puţin pentru mine. De fel sunt mai neîndemânatică şi cu capul în nori, şi probabil soarta tocmai de aceea are zile când mă chinuie şi râde de mine. Am zile când lucrurile neplăcute şi enervante se ţin în lanţ şi par să nu se mai termine, dar mereu seara când povestesc cu câte un prieten, văd totul cu alţi ochi, mă văd ca într-o comedie şi-mi permit să râd.

De altfel, eu râd des. Vorbesc şi râd des. Da, ăstea-s trăsăturile care mă definesc: vorbăreaţă şi glumeaţă. Nu vorbesc doar când prind ocazia, ci mereu. Tac, doar cât să nu mă sufoc. Sau să-mi revină vocea. Apoi, o iau de la capăt. Probabil că-mi terorizez prietenii, dar vreau să le mulţumesc că sunt super eroi, şi încă mă îngăduie. Mă îngăduie, că nu ştiu cât mă ascultă. Ah, trebuie să specific că, spre surprinderea unora, am zile când sunt mai tăcută. Asta pentru că pur şi simplu nu am chef sau vreau să mă reculeg. Sau nu-mi place persoana cu care sunt.  Sau mi s-au terminat subiectele şi mă gândesc pe care să-l repet:))

În fine, ideea este că n-am să scriu orice pe blog, n-o să-mi fie el psiholog pentru că nu-mi poate rezolva problemele, nu poate să-mi noteze într-un carneţel roz gesturile şi tonalităţile vocii, nu poate să mă intrebe ce-am mâncat de dimineaţă şi să-mi zică că-s frustrată din cauza omletei.  Nu, ci vreau să scriu ceva care are relevanţă, ceva care să amuze sau să impresioneze.